Pânza de Păianjen

În seara aceea plouase scurt, numai cât să spele praful de pe Calea Victoriei și să lase orașul cu luciul acela trist pe care îl au vitrinele după miezul nopții. Diana își ținea mănușile în mână și mergea prea repede, ca și cum cineva ar fi urmărit-o. Eu mergeam lângă ea fără să spun nimic. Oamenii cred că tăcerea e delicatețe. Nu este. De cele mai multe ori e observație.

​

Am intrat la Capșa aproape goale de aer. Mirosul de cafea caldă și fum umed m-a lovit dintr-o dată. Diana și-a scos pălăria fără să se uite în oglindă (asta făcea numai când era tulburată; în rest, niciodată...

Când am găsit caietele Dianei în pachetul voluminos, întâi de toate m-am întrebat dacă totuși știa cât de atent o privisem în tot acest timp. Și cu câtă ardoare trăisem viața ei. Oare credea că o ascult din necondiționată prietenie? Că îi citesc scrisorile și îi păstrez secretele fiindcă sunt o preabună și cuminte confidentă?

​

Mai ales Diana ar fi trebuit să înțeleagă că nimic în viață nu e gratuit. Toate ființele care, chipurile, o iubeau, în fond, voiau ceva de la ea. Petre Barbu îi voia tinerețea, Puiu o voia ancoră emoțională, Georges o voia Diana lui ideală, Alex ...

„Adio, doamnă,

în sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat

acum e toamnă,

Adio, doamnă,

voi rătăci de-acum de dor înfrigurat...”

Auzeam ca prin ceață vocea șoferului care fredona cântecul iubirilor pierdute. Ochii-mi erau lipiți de geamul mașinii care mă ducea spre Strada Mântuleasa și priveam ca-n transă locurile pe lângă care treceam, fără să deslușesc ...

Și eu am fost una dintre ele.

​Parcă-mi și aduc aminte. O odaie mult prea mare pentru mine, însă plină de lucruri greu de ignorat. Tot felul de sticluțe și cioburi adunate de pe vremea când Ovidiu a ajuns pentru întâia dată în Tomis. O armată de figurine antice, cioburi de vase din lut și bucăți de sticlă colorată erau răspândite, gata de atac, din fiecare cotlon al camerei. Priveam vrăjită cum bucățelele de sticlă captau lumina soarelui, refrectându-se apoi fantomatic pe perete.

Într-o toamnă tristă s-au mutat ei, iar spațiul din casă ...

Pe mine nu mă cheamă Cobadin, măcar că așa voi rămâne în istoria literară. Pe mine mă cheamă Decebal Vassiliu și sunt avocat, proprietar, angrosist, epitrop și sublocotenent în rezervă; soț, tată și bunic, pentru că m-am însurat devreme, mi-am luat de tânăr nevastă cu zestre. Sunt, adică, om întreg. Stau cu fruntea sus în fața oricui, nu am nimic de cerut de la nimeni, sunt mulțumit de mine, mândru de ce-am făcut cu viața mea, nu există bărbat pe care să-l invidiez sau căruia să-i râvnesc destinul, calul, femeia sau locul în lume. Nici în asta, nici în cealaltă.

Am citit și eu, cum a citit toată lumea, cartea care e acum la modă. Încerc să nu ...

Nu i-am spus încă nimic Dianei, umblu chiaun de vreo trei zile. Când nu-i acasă, îmi potrivesc vorbele cu cerbicie, curajos. Dar când o văd mi se înnoadă cuvintele în gât. Nu mai pot să articulez. Azi, la fel. Pesemne și-a dat seama că e ceva în neregulă cu mine, am ajuns acasă mult după încheierea programului, după ce am hălăduit pe străzi. S-a apropiat decisă, cum n-am văzut-o niciodată.

— Michi, nu mai putem trăi așa, în minciună.

N-am lăsat-o să continue. I-am apăsat buzele. Știam ce are de spus. Nu mai sunt eu cel dinainte. Firește că ...

E așa ușor să faci literatură

în jurul „sufletului complicat al femeii”!

​​

„Au intrat nemții!”. Vuia toată Brăila de vestea asta. Peste tot începuse un furnicar de oameni zăpăuci, căutând răspunsuri despre cum va fi de acum înainte. O bună parte din ei își făcuseră deja bagajele, gata să plece care pe unde avea rude, care unde spera la o viață mai bună.

Afară era cenușiu, ploios, și se făcuse o coadă respectabilă la șlepul care urma să plece spre București. Atunci ...

Cumpărasem biletele la piesa de teatru Taifun, cu Aristide Demetriad, de când au fost puse în vânzare. Eu și soțul meu suntem așezați pe locurile din margine, în al patrulea rând de la scenă. Este viscol afară, o iarnă aprigă cum nu a mai fost. Mi-am lăsat haina de blană la garderobă, dar am luat cu mine șalul așezat pe umeri și manșonul pentru a-mi încălzi mâinile. Pe parcursul piesei se face destul de frig în sală, iar eu, cum am probleme cu circulația, îngheț imediat. Tocmai ce-mi bag degetele în manșon, când o voce ușor ridicată mă face să-mi întorc privirea în partea dreaptă. O fetișcană, încălțată cu pantofi de lac, îmbrăcată cu o rochie vișinie din catifea și o fundă bine prinsă își rotește capul prin sală și ...