top of page
.png)
Chasmai-Mirob, Buhara
Foarte greu de ajuns la cârciuma asta cu nume imposibil, dar face: trebuie să te bagi într-o curte, apoi să treci printr-un gang, să suni la o poartă (de ce?!), s-o deschizi când îți răcnește ăla dinăuntru ceva-n uzbekă sau în rusă (probabil „E deschis!” sau „E descuiat!”), să intri într-un fel de subsol spre care cobori pe niște trepte de piatră, ca să ajungi – unde! La garderobă! Era o căldură în iunie 2019 de nu pot spune, noi eram în tricouri și bermude, ce să fi lăsat la „garderoba” lor? Afli că tot acolo e și buda, apoi ești îndrumat spre cârciuma propriu-zisă. Adică spre o scară de fier, în spirală, pe care urci patru etaje (nu, nu e nicio eroare! De la nivelul „minus unu” ajungi la „plus trei” pe scara aia melcată, folosită și de chelneri, și de clienții care coboară sau urcă de la budă). Apoi ieși pe terasă și te dumirești. Chasmai-Mirob are cea mai bună priveliște din tot orașul. E vorba de o terasă destul de simplă, de lemn, acoperită cu stuf (sau rogoz, sau pipirig, n-am văzut bine), de unde vezi întreg Orașul Vechi, inima lui. Așa cum Buhara în sine era inima Drumului Mătăsii (ruta nordică), tot așa „inima” orașului e aici, desfășurată sub ochii tăi. Dărâmată și reclădită iar și iar, în decursul mileniilor de viață ale orașului – și iată chichița: în ce constă această Inimă? În mărețele moschei? În și mai mărețele medrese? În mormintele monumentale ale eroilor Islamului? Că pe astea le ai în bătaia privirii! Te uiți, faci poze cu telefonul, ești turist valoare. Doar că ești turist fazan. În spatele clădirilor fățoase (prost renovate, dar măcar se lucrează la ele) se întind spațiile de depozitare, făcute din chirpici. Modeste, urâte, sărăcăcioase, vai de capul lor; ele sunt Inima. Acolo își țineau negustorii bunurile, în timpul popasului buharez; spațiile erau păzite și încuiate, atâta tot (bine, orașul era fortificat, nu vă-nchipuiți cine știe ce). Oamenii și animalele se puteau odihni după prima traversare a deșertului, spăla, hrăni, adăpa; în vremea asta, mărfurile lor erau la adăpost, și asta conta. Când plecau mai departe, plăteau taxa de depozitare. Din bănuții aceia, adunați zi de zi, lună de lună, an de an și secol de secol, au fost finanțate medresele, moscheile și salariile celor care „munceau” în ele; am pus ghilimele pentru că ei („muncitorii”) nu produceau bani, doar consumau. Beam bere la Chasmai-Mirob și-mi ziceam că nimic nu s-a schimbat.
Minzifa, Buhara
Am mâncat singur la Minzifa, nu știu de ce. Singur, adică, mă rog: eu și zece chinezi (familie!), dar înțelegeți ideea. Acum, întrebarea este: de mâncat nu interesează pe nimeni ce-am mâncat, întrebarea este ce-am băut? Răspunsul este: ceai. Ceiuț! Aveau oamenii bere, nu-i vorbă, dar am băut ceai. Chestia este că mă stricasem la stomac, aia-i chestia. Iar de vreo boală mai nașpa n-aveam timp (plecam a doua zi spre Tașkent și spre RO), așa c-am mers pe mic, pe foarte mic, pe cel mai mic. Ceai uzbek, pilaf uzbez, desert uzbek. La ceai am luat ceai, la felul principal (singurul) am luat pilaf, recomandarea chelnerului, iar la desert am mai luat un ceai – tot recomandarea chelenerului! Vă întrebați, poate, ce vreau să spun cu asta. Păi vreau să spun c-am avut timp să mă gândesc: când mănânci în doi și stropești fiecare fel cu două-trei beri este frumos și hăhăială, dar prin cap nu-ți curge nimic, niciun gând. Ești un animal gregar, vesel, la troacă, și-atât – dar când mănânci cu măsură și bei ceai în liniște (în liniștea chinezilor, care-i un fel mai special de liniște), iată ce-ți fată mintea. Nu așa se face turism în Uzbekistan, cum am făcut eu. Foarte greșit am procedat! Cum trebuie lucrat: un prim zbor de la Otopeni la Istanbul, un al doilea zbor de la Istanbul la Tașkent și un al treilea zbor de la Tașkent la Nukus. Obositor, știu, foarte obositor, dar merită; la Nukus dormi două nopți și îți revii complet (orașu-i mort, n-ai ce vedea în afară de muzeu), iar apoi o iei înapoi cu trenul spre Tașkent, iavaș-iavaș, cu câte două nopți în fiecare loc, să-ți tihnească: Urganch, Khiva, Buhara, Qarshi, Samarkand, Tașkent, ca să fie treaba bună. Cam două săptămâni, așa, rotund (mai trebuie să lași zile și pentru evenimente neprăvăzute). Întrebare: de ce-ai face una ca asta? Un răspuns: pentru că muncești prea greu pentru banii tăi ca să-ți bați joc de ei, făcând ce fac toți („Hai la Paris!”) și fiind tratat în silă de localnicii sătui de turiști (la uzbeci nu se duce nimeni, ești tratat ca o minune). Alt răspuns: 2500 de ani de locuire neîntreruptă, atât are Buhara, de pildă. Al treilea răspuns: mătasea. Din Khiva poți cumpăra... am tăcut.
Old Bukhara
Era cam penibil să scriu în titlu „Old Bukhara, Buhara”, de-aia am lăsat așa. Pare cam ciunt titlul, dar mai bine ciunt decât penibil! Ar fi de zis trei lucruri: că barul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate (1), că acolo chiar s-au întâmplat chestii (2) și că a fost singurul local plin de turiști pe care l-am văzut (3). Dar acum n-o să povestesc nimic din toate astea; avem tot timpul. Azi povestesc despre Matilda. Că Matilda e șefa de sală de la Old Bukhara e futil să precizez; dar că Matilda are 19 ani nu se mai înțelege de la sine. O așchie de fată, de cel mult patru’j de kile, cu păr blond închis strâns în coadă de cal și ochi mari, mirați, de copilă care nu-nțelege ce vor oamenii de la ea – asta e Matilda. Noi am rămas tâmpiți. Copilița asta conducea cu mână de fier trupa de chelneri uzbeci de la Old Bukhara?! Păi, nu. Pentru că nu uzbeci sunt chelnerii de acolo (ca și locuitorii, de altfel), ci tadjici; nu mă întrebați cum vine trebușoara asta, că nu știu. Am înțeles doar, de la localnici, că modul cum le-au trasat cei de la Moscova frontierele „naționale” a fost ceva de toată jena: în 1924, niște birocrați s-au jucat cu cariocile pe harta „Turkestanului” sovietic și au scos din pălărie națiunile tadjikă, turkmenă și uzbekă, cu republicile socialiste aferente. După 1991 a fost minune mare că ăștia nu s-au luat la bătaie ca să-și retraseze frontierele… Minune și nu prea. Cam tot ce este rentabil pe acolo este făcut rentabil de munca și expertiza rușilor rămași pe loc – și dacă un rusofob intratabil ca mine spune asta, păi să știți că-s oleacă de șanse să fie chiar adevărat! Uite, Matilda: zâmbea, își ducea oaspeții la mese, făcea small talk, îi întreba ce să le trimită „de sete” până vine omul cu meniurile, avea o vorbă bună pentru hainele femeilor, o ghidușie din ochi pentru copii (pentru bărbați avea în dotare câte o fâstâceală din aia, știți la ce mă refer. Dar numai pentru bărbații singuri. Pentru cei în cuplu, n-avea nici mama mamei fâstâcelii! Tovarășul meu și cu mine eram doi bărbați singuri, cu noi a dat drumul la artileria grea, a fost foarte frumos! Matilda, Matilda…). În Asia Centrală, rusitatea nu e simplă, ca-n Letonia… sunt multe de spus.
Lebowski, Reykjavik
N-am fost niciodată în Islanda, n-am niciun amic în Islanda, n-am niciun cunoscut care să fi fost prin Islanda și deci n-am nicio posibilitate de a vă informa despre Islanda, despre Reykjavik sau despre Lebowski Bar din strada Laugavegur, numărul 20 bis. Dac-am decis, însă, să vă regalez cu-acest subiect, am eu motivele mele. Să le luăm pe rând. Mi-am propus ca la anul, de praznicul Sfântului Sisoe, să fiu la Lebowski, să beau ca porcul făcând poante macabre cu Dani, barmanul, și să râd în hohote de voi, bieți români naționaliști: pe vremea aia n-o să știți cum să scoateți cămașa, scremându-vă cu disperare să mai găsiți un loc omenesc de cazare în Alba Iulia, pentru paranghelia de la 1 Decembrie. Eu ce să vă fac, dacă vă e lene să gândiți din timp? Păi pe 6 iulie se caută cazare pentru decembrie? De atâta vreme mă citiți și n-ați băgat la cap atâta lucru, și anume că turismul ăsta nu-i așa de simplu cum crede lumea... ? Hai, că poate mai găsiți ceva. Ne vedem acolo. De ce Islanda, anume? Păi, iată de ce: când eram mic, taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, obișnuia să-mi citească la culcare, în ceea ce el numea „franceză” și „engleză”, diverse cărți de aventuri („Ca să-și dezvolte băiatul imaginația”), printre care și una de Pierre Loti, care mi-a plăcut foarte mult (eram maniac cu pescuitul; m-a ținut până către sfârșitul gimnaziului). Spre deosebire de voi, eu n-am râs de domnișoara Lia Olguța Vasilescu, ci doar mi s-a făcut foarte dor de tata. În amintirea lui, mi-am propus să calc toate locurile pe unde el n-a fost și despre care îmi citea mie, seara. Nu mai sunt așa de multe. Trei: nevastă-mea nu vrea la Reykjavik, pe motiv c-ar fi „frig” (cum să fie frig, vara?!), iar acest articol (în care descriu cu lux de amănunte cât de meseriaș este orașul, ce bine și ieftin mănânci la Lebowski și ce oameni de comitet sunt islandezii după miezul nopții) are și rolul de-a o convinge pe îndărătnică. Ar mai fi argumentul că plătesc eu toată excursia, da’ p-ăla-l păstrez pentru cazuri de forță majoră. Și ultimul motiv: trebuie să mă-ntâlnesc acolo cu cineva, la ora 22:00. C-un băiat, nu-l știți. Un ochelarist, om greu, nu pot să dau detalii.
Beach Chalet, San Francisco
Cine crede că Beach Chalet este fiță e un bou! Bine, eu am fost boul, dar asta n-are nicio importanță, că nu știam nimic, eram tăune: cine mai crede, după textul ăsta, că Beach Chalet este fiță, abia ăla este-un... ! S-o iau cu începutul: mi-am împachetat chiloții de baie cu mușchi, să moară dușmanii, mi-am umplut termosul cu limonadă de rodii (rețetă proprie) cu multe cuburi de gheață, mi-am mai pus în bagaj un prosop pufos, d-ăla de-ți vine să faci sex pe el, și-un halat super ’oț, de mătăsică, așa cum au boxerii plini de bani. Plecam să fac baie în Pacific, trebuia să fiu prezentabil ca să pot combina, corect? Citisem câte ceva despre Ocean Beach din San Francisco, dar ca românul, pe diagonală: lungă de vreo 10 kilometri, lată, plină de lume, atracție turistică. N-am băgat de seamă amănuntul esențial că temperatura medie în iulie, pe plajă, e de 12 grade. Celsius, dar nu asta-i important, ci cuvântul „medie”. Am coborât din mașina lui cumnată-meu, care se strica de râs. Își luase nu numai pulover, hanorac și cagulă, să-i țină la urechi, dar și mănuși. Mănuși, la sfârșit de iulie, când la el în curte se sufoca de căldură și-n tricou! Da, dar el mai fusese pe Ocean Beach, eu, nu. Am făcut pe eroul și am vrut să ajung măcar până la apă, să-mi bag un picioruș, un degețel, ceva, orice! Aș. Cancer. Da’ cancer-cancer, frig ca-n februarie, în București: eram bufoneria ambulantă a plajei, cum alergam ca disperatul, în șlapi, bermude și maieu tetra, cu rucsăcelul în spate, printre toți ăia îmbrăcați ca de schi, încercând s-ajung la valuri. N-am ajuns, m-am întors înapoi (plaja e lată rău, nu ca la noi în Europa), cu labele picioarelor vinete de frig și cu lacrimi curgându-mi din ochi, atât de rău îmi înghețase sufletul: lasă gerul, dar veneau rafale umede de vânt tăios, îngrozitor, despre care am aflat pe urmă că erau aduse de Curentul Californian (un fel de Gulf Stream, dar pe dos: al nostru încălzește pe unde trece, ăla răcește tot). Efectiv, m-au luat pe sus. Râdeau ca hienele, toată gașca de români expați, dar și-au făcut pomana cu mine și m-au cărat pe scări în sus la Beach Chalet, unde a trebuit să stăm la coadă, exact ca-n restaurantele comuniste. Mi-au scos prosopul și halatul din bagaj, m-au învelit cu ele pentru un plus de haz și mi-au luat un whiskey dublu de la bar, să nu mor din tremurat. M-am îmbătat fulgerător.
Pampas, Palo Alto
Tuturor le place la Pampas și dacă stai să-i asculți, acolo e raiul pe pământ, e locul de verdeață și răcoare etc; „tuturor”, adică tuturor românilor, bunînțeles. Am pus botul și m-am dus și eu, ce, să rămân mai prost?! (Bine, nu m-aș fi dus dac-ar fi trebuit să plătesc din buzunarul propriu și personal, dar cum n-a trebuit... mi-am așezat augusta făptură direct pe-un scaun de la bar. Mă rog, nu întreagă-mi făptura, doar o pereche de buci). Am luat ceva ușor pân-au venit ceilalți (adică whiskey, desigur, și i-am zis băiatului să nu se calicească, să-l facă dublu, fără gheață, și să-l treacă pe nota de la masa trei), apoi ne-am pus cu toții să mâncăm, după ce s-a adunat toată trupa (patru adulți, trei copii și-un crocodil de lemn târât de sfoară). Eu nu știam care-i rostul locului, m-am uitat la ce făceau alții și-am făcut și eu la fel: vegetables open bar, m-am dus și mi-am umplut o farfurie cu fel și fel de buruieni (anghinare fiartă, miez de bambus, gogoșari prăjiți, turte de susan, pilaf de quinoa), din care cică să mănânc; ce să mănânci din alea?! A venit chelnerul să ne întrebe ce vrem să bem, am cerut syrah (deja îmi curgeau balele), și ticălosul mi-a adus un pahar și-a plecat cu sticla, în loc să mi-o lase pe masă, ca-n țările civilizate! Am vrut să mă iau de el, dar am fost prins în anfiladă, în focul încrucișat al neveste-mii și soră-mii; l-am lăsat pe infect să plece cu tot cu sticlă, deși plângeam pe dinlăuntru-mi. Pe urmă, gata, să trecem la treabă: vine unul c-o țepușă imensă, zice că are acolo friptură de miel din Noua Zeelandă. Să fie primit, îi zic și-mi taie-n farfurie o feliuță mică-mică. Vine altul cu altă țepușă, cu vițel de Texas; bagă! Al treilea, cu spinare de porc spaniol, al patrulea, cu inimi de curcan (ăsta cred că era apatrid, că n-a zis de unde e), al cincilea, cu „vită maturată braziliană” (nu știu ce e aia), al șaselea, cu elan canadian (de când au canadienii ferme de elani? Ce, îi cresc în baterii, ca pe găini?) și tot așa, până la ultimul, cu „miez de ananas fript la jar de fag”. Ăsta chiar că m-a lăsat tâmpit, neam de neamul meu n-a auzit de-așa bazaconie. Chestia e că-ntre mormanele astea de cărnuri fumegânde ar fi fost normal să balotez vin ca urșii, dar în total am consumat, de-a lungul întregii orgii, doar 2 (două) pahare de syrah, d-alea mari, c-oleacă de vin pe fund. Am aflat dup-aia care erau românii înnebuniți după Pampasul din Palo Alto. Cei din generația părinților, roși de foame-n comunism. Șoimii cozilor!
bottom of page