Biografii

Cel mai simplu și mai scurt roman pe care l-am scris este construit pe tehnica interviului: reporterul (Mihai Buzea) îl conjură pe Vasile Pogor, mort de mai bine de un secol, să revină pentru o singură zi la viață și să-i acorde un interviu, de la răsăritul la apusul soarelui. Pentru a avea destul răgaz, dar și pentru că visează la o masă cu bere în centrul istoric al Iașului, reporterul alege o zi lungă de vară, timp în care Vasile Pogor, această figură aparent minoră a vieții culturale românești, dezvăluie lucruri neștiute din viața sa și mai cu seamă din viețile altora, ale oamenilor de care sunt pline manualele: Cuza, Creangă, Maiorescu, regele Carol, Eminescu. Dincolo de iluzia grandomană a „istoriei mari”, destăinuirile lui Pogor îl plimbă pe cititor prin micimile, scăderile, compromisurile și ticăloșiile „istoriei mici”, cea în care românii au izbutit, contrar tuturor potrivniciilor, să-și clădească un stat propriu. Multe dintre imperfecțiunile statului român din prezent pot fi înțelese foarte bine prin ascultarea vocii boierului Pogor, fecior de bani gata, uneltitor de culise, om de litere fără talent, jurist cu studiile neterminate, soț și tată fără noroc, primar visător, politician cu sânge pe mâini și conferențiar incapabil... dar patriot desăvârșit, roțită esențială în anii de miracol național (1848 – 1918).

Cealaltă jumătate a țării a parcurs, între aceiași ani (1848 – 1918), un drum diferit, al cărui martor este tot o figură minoră a culturii naționale. Iosif Vulcan era acum la fel de uitat ca Vasile Pogor, dacă numele lui n-ar fi fost dat câtorva străzi și licee, ca recunoștință pentru faptul că l-a „nășit” literar pe Mihail Eminovici, debutându-l în revista sa („Familia”) sub noul nume de Mihai Eminescu. Dincolo de această decizie de redacție, cu totul trecută cu vederea la vremea respectivă, omul Iosif Vulcan este o enigmă, iar eu am ales să-l prezint exact așa. În opoziție cu Vasile Pogor, căruia nu-i tace gura în zi de vară până-n seară, Iosif Vulcan nu spune nimic în tot romanul, de la început până la sfârșit. Pentru el iau cuvântul, pe rând: un poet (Endre Ady), un chimist (János Irinyi) și soția (Aurelia Vulcan). Fiecare dintre acești martori ai vieții și muncii lui Iosif Vulcan ne prezintă o cu totul altă persoană, încât cititorul se poate întreba, pe bună dreptate: dar cine a fost, cu adevărat, acest Iosif, acest Vulcan? Iar autorul trebuie să admită, caragialește, că nu știe mai mult decât cititorul, în urma lecturii acestei cărți neștiute și încă neiubite.