Roman

Primul roman din trilogia „Bia” se numește „Recrutorii” și însuși acest fapt îi contrariază pe toți cititorii, pentru că în carte nu apare niciun recrutor (indiferent ce-ar însemna asta). Povestea începe la Paris, cu vizita unei misterioase adolescente nevorbitoare de română, care se recomandă Bia și dispare la fel de repede cum a apărut, lăsând pe toată lumea încurcată. De la Paris, fostul reporter Buzea (adică cineva care pare că-s eu, dar de fapt n-are același eu ca mine) se lansează într-o serie de călătorii din ce în ce mai ciudate, care îl duc – în realitate sau în imaginație – de la Iași în Africa de Sud, din București în Pakistan, din Sarajevo în Maroc, de la Timișoara în Asia Centrală și din masivul Făgăraș pe malurile lacului Tahoe din Nevada. Scopul călătoriilor este profund neclar și neclar rămâne până la sfârșit, când își face apariția, pe ultima pagină, ubicua Bia.

În al doilea roman al trilogiei are loc evenimentul crucial din viața oricărui român contemporan: decizia de emigrare. Părăsirea țării este prezentată nu doar în detaliile prezentului, dar și în cele ale trecutului. Atunci când află că nu mai are cale de întoarcere, reporterul Buzea adună cum poate și de unde poate poveștile de viață ale celor patru străbunici și patru străbunice pe care, matematic vorbind, este obligat să-i aibă orice om. Cu istoriile lor personale, chiar dacă mici și neînsemnate la scară istorică, Buzea găsește curajul dezțărării și începe eforturile de adaptare la noua sa viață din Bruxelles. Dar tot ce crede el despre sine se prăbușește ca un castel de cărți de joc când frumoasa Bia revine în viața lui, ca agent al anihilării.

​Roman nominalizat la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”, ediția 2022

Ultimul roman al trilogiei îl are în centru pe Mircea, un aparent ratat din Bruxelles, care intră într-o relație foarte ciudată cu vocea narativă (reporterul Buzea, acum aproape integrat în comunitatea română din Belgia). Seria lor de aventuri comune se rezumă la lungi peripluri inițiatice prin pădurile flamande și prin cimitirele pariziene, unde Mircea, devenit ucenic, se străduiește să învețe prea puțin nobila profesiune de întreținut (meserie în care Buzea susține că el ar fi maestru, fără a oferi vreo dovadă). Viețile ascunse ale elitei române de la Bruxelles sunt expuse fără menajamente, duplicitatea și trădarea fiind monede curente în rândul acestor oameni. Odată cu reapariția Biei, acum mult maturizată și aflată în deplin control al vieții și al banilor, romanul și trilogia iau sfârșit, iar concluzia este redescoperirea vechilor adevăruri: nici mântuirea nu-i posibilă, așa cum nici emigrarea nu este.

Should I stay or should I go? Memoria oamenilor este scurtă, ceea ce nu se poate spune și despre a mea: între sfârșitul lui decembrie 1989 și mijlocul lunii februarie 1990, românii au putut călători în Europa doar cu pașaportul emis de noua poliție română. Fereastra de oportunitate s-a închis rapid: primul val de „turiști” care a lovit țările Europei Centrale și de Vest a fost alcătuit exclusiv din infractori și securiști. Ei erau singurii care aveau rezerve în monedă convertibilă – așa-numita „valută”. Oamenii obișnuiți din România nu aveau nici valută și nici pașapoarte. Au ratat acea fereastră de oportunitate, iar decizia de emigrare a fost enorm de dificilă, nu din motive sentimentale, ci birocratice: după februarie 1990 se putea călători doar cu viză. Au apărut cozile imense de la porțile ambasadelor. Should I stay or should I go? a devenit I stay – dar de nevoie. A emigra sau a nu emigra? Aceasta a fost întrebarea unei generații; a mea. În „Frunza”, fiecare narator își spune varianta sa, iar pentru că naratorii sunt puțini și prieteni, romanul este mai puțin roman și mai mult compilație de voci. Fericite? Nu. Niciuna.

​Roman nominalizat la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”, ediția 2023

Romanul, primul dintr-un diptic, folosește o rețetă veche, cel puțin la primul nivel: intelectualul (adică eu) care încearcă integrarea în clasa muncitoare. La al doilea nivel, rețeta este a imigrantului care încearcă integrarea în societatea gazdă. Din ciocnirile acestor două planuri generale se naște trama literară: un ziarist pe nume Mihai Buzea pleacă la Londra, odată cu deschiderea pieței muncii din Regatul Unit (1 ianuarie 2014). Acolo devine Moldo și învață o meserie despre care nu știa nimic – arboristica, adică lucrul cu arborii stradali, din parcuri și din zonele limitrofe Londrei – și-i cunoaște pe muncitorii români, englezi, jamaicani, albanezi și scoțieni care duc greul acestei munci prea puțin cunoscute: Rack, Gloomy, Mark, Gavan, Big, Raja și mulți alții, fără a o uita pe cățelușa Molly și pe patronul Bog. Relațiile umane, și așa foarte complexe, sunt grefate pe realitatea cotidiană a trudei de zi cu zi, cu împletirea limbilor română și engleză (ba chiar și latină!) și cu călătoriile, unele în scop lucrativ (Franța), altele fortuite, cu alte mize (insula Kauai, Sankt-Petersburg, muntele Gugu, mânăstirea Runc). Cei trei ani pe care îi acoperă romanul – 2014, 2015, 2016 – sunt plini de evenimente grele de consecințe, ca ocupația rusă din Crimeea și referendumul pentru Brexit, iar modul cum sunt percepute de oamenii simpli, care se scoală de dimineață să meargă la copaci, se reflectă în principal în discuțiile dintre Rack (eroul principal), Moldo (vocea narativă) și Fleur (unul dintre arboriști). Gastarbeiter e împărțit în două părți: Yard (anul 2014) și Brexit (2015 și 2016) și se continuă cu romanul Jimmy.

Acest al doilea roman urmărește iubirea nemăsurată pe care Mihăiță, un modest fiu al clasei muncitoare din sudul Bucureștiului, o nutrește pentru frumoasa Bristena, fiică a unui înalt demnitar de partid. De-a lungul a patru decenii, îndrăgostitul – căruia i-am împrumutat mult din propria mea poveste și care va deveni Moldo din Gastarbeiter – o urmează pe Bristena prin ultimii ani ai comunismului românesc, prin Tranziția est-europeană (Polonia, Cehia, Bulgaria, Ungaria), prin munții României, prin Vama Veche, prin Parisul complet indiferent și prin Londra muncitorilor străini, fără a reuși vreodată să fie altceva decât un paj, un tolerat. Personajul Jimmy, care dă numele cărții, apare foarte târziu și este cu totul altceva decât își poate imagina Bristena, așa că pentru ea, Jimmy rămâne un mister. Discuția finală dintre Jimmy și Mihăiță are loc pe malul Pacificului, în California, iar adevărurile pe care acesta din urmă le află îi sunt confirmate, unde altundeva, dacă nu pe canapeaua unui psihoterapeut din București. Cu toate acestea, în final nu este clar dacă Mihăiță al meu a fost pe de-a-ntregul învins de Bristena, de viață și de alcool, sau dacă și-a pregătit metodic răzbunarea.

​Roman nominalizat la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”, ediția 2019

Un roman ciudat, dacă poate fi numit măcar așa, cu un destin pe măsură: refuzat de toate editurile, publicat în regim ASP (autor pe speze proprii), lansat cu mare pompă la Casa Universitarilor din București, a avut parte de vânzări catastrofale și de nicio recenzie. Complet trecut cu vederea în lumea literară, ajuns în prezent o curiozitate datorită rarității sale: este de găsit numai în anticariate, pentru că aproape întreg tirajul a ajuns la topit. Ce am greșit cu această carte de debut? Simplu spus, am vrut să fac pe originalul, dar am exagerat în mod grotesc. Personajele mele, doi burlaci deciși să se însoare, merg să le pețească pe Cauza și Patria, fiicele Împăratului Roșu, care e alcoolic și are nevoie de misterioasele Beri de Aur ca să se vindece definitiv. Eroii mei pleacă în căutarea lor, împreună cu doi cai năzdrăvani – Miron și Ciudy – și o dromaderă (Gopo) care vorbește doar maghiara. După o suită de întâlniri cu tot felul de ciudați, fie programatori, fie avocați sau avocate, fie „recalificați” (termenul apare obsesiv în roman), cei doi aventurieri ajung în final la peștera Marelui Maestru, introduși de măgărușa Ba Alama, secretara lui. Acolo află adevărul. Și rămân burlaci pentru totdeauna.