Am citit și eu, cum a citit toată lumea, cartea care e acum la modă. Încerc să nu judec, așa cum ne învață și Biblia („Nu judecați, ca să nu fiți judecați”). Nici nu încerc să fac pe fecioara despletită; un bărbat e un bărbat. Ce-ar spune cei care mănâncă pâine de pe urma mea, dacă m-aș apuca să mă văicăresc ca o muiere?

​

Am de spus doar atât: autoarea minte. Mai exact, autoarea a creat – cu destulă iscusință, admit – un cadru general de adevăruri, în plasa căruia a întrețesut mici inexactități, ca să mă exprim așa. Eu – persoana mea – reprezint una dintre aceste „mici inexactități”, și, dacă am tăcut în tot acest timp, n-a fost nici de sfială, nici de rușine (nu am de ce să-mi fie rușine), ci pentru că am încercat să îmi dau seama ce a fost în mintea ei, în mintea autoarei. Fără să pretind că o cunosc cu adevărat, pot spune că nu este un om rău, o femeie rea; cu toate acestea, în romanul ei m-a tratat – ca personaj, ce-i corect e corect – cu o răutate absolută, dementă, diavolească.

 

Pentru că nu sunt un adept al vorbăriei, voi fi scurt. Încep cu scena de la cafenea. Da, i-am oferit fetei bani. Mulți bani. Da, i-am spus că am iubit-o pe mama ei, că am iubit-o imens, total, devastator, și că din acest motiv îi ofer bani. Da, sunt mic de statură, grăsuliu, cu chelie și cu gușuliță, da, pielea mea este rozalie și dau impresia unei ființe concupiscente, viclene și perverse – pe scurt, un moș libidinos. Autoarea s-a inspirat din înfățișarea mea (din fizicul meu deloc cinematografic) pentru a construi un Cobadin monstruos, practic singurul personaj în întregime negativ din romanul ei de dragoste (un mare succes, înțeleg). Dar a mințit. Și-a manipulat cititorii, și-a asmuțit cititoarele pe moroiul din adâncul sufletului oricărei femei: bogatul care cumpără. Cel care plătește cu bani trupul femeii ajunse la disperare, al mamei care face orice pentru a-și hrăni copiii. Eu știu asta, știu mai multe decât lasă să se înțeleagă chipul meu de negustoraș de provincie; asta a făcut autoarea, m-a obiectualizat, ca Swann pe Odette a lui, doar că în sens invers. I-am oferit bani, da, dar nu ca să se culce cu mine, ci pentru studii, pentru școala vieții.

 

Sunt perfect conștient că nu am șansa de a fi crezut. Iată versiunea mea: i-am propus să plece din România. I-am propus fetei să stea trei ani la Paris, pe cheltuiala mea, și să publice săptămânal câte un text literar de acolo, în română, într-unul dintre marile ziare ale Bucureștiului, întocmai ca Georges Duroy, personajul din „Bel-Ami” al lui Maupassant; totul pe cheltuiala mea. În acești trei ani, fata ar fi frecventat cercurile literare din Capitala Lumii, ar fi învățat totul despre meseria de scriitor, s-ar fi integrat în elita culturală pariziană și ar fi fost vârful de lance cu care literatura română, în viitor, ar fi atacat piața editorială franceză. Pe scurt, aș fi crescut o gentle lady la Paris, așa cum Abel Magwitch l-a crescut pe Pip la Londra, în „Great Expectations” al lui Dickens. Ca avocat, am știut că avocatura nu era de fata asta, că nu fusese niciodată. Atunci, de ce?

 

Nu de ce m-a refuzat, indignată; nu. Știu de ce m-a refuzat, nu întrebarea asta mă bântuie – așa sunt educați săracii, și poate că e mai bine așa: să bănuiască pe toată lumea de intenții malevolente, ascunse, perfide – ci alta, cu totul alta. Voi formula simplu: România e o țară pentru mine, dar nu pentru ea. România e locul unde să faci afaceri, învârteli, avere, carieră, combinații, politică, șantaje, contracte cu statul... dar nu locul unde să faci literatură. Artă, în general. Nu dau explicații. Eu știu că așa e cum spun eu, și nu am chef să îmi explic convingerea. Fata ar fi trebuit să se șlefuiască la Paris, apoi să cucerească lumea. Atunci, de ce?

De ce România? Ce o ținea aici, în circul nostru mic și sărac? Visul unei cariere în avocatură? Absurd. Familia? Râd amar, și nu e râsul meu. Dragostea? Dar Petre Barbu era acolo, iar fata îl iubea, l-a iubit de la bun început. Atunci, de ce?

 

Din lectura cărții rezultă că fata – demnă fiică a mamei sale – în așteptarea marii iubiri a lui Petre Barbu, găsise-ntre timp o iubire mai mică, un anume Alex, un ratat, un parazit. Nici nu mă mir. Ce mână proastă au avut la bărbați, și ea, și maică-sa... ăsta e mai mult decât un blestem. E un destin. Altfel nu se explică.

Am iubit-o pe mama ei. Am iubit-o. Am fost îndrăgostit de ea cum numai tinerii pot fi, cum numai fluturii pot fi atrași de lumină; de unde să știe ei că lumina care-i orbește vine nu de la o stea, ci de la un opaiț? Care arde cu seu, untură sau oloi?

S-a jucat cu mine cât s-a jucat, apoi a căzut pe spate, cu picioarele desfăcute, când a apărut ratatul ei de bărbat, cu glumele lui, cu vocea aia de prost, cu visele țesute din nimic, din vorbe, din convingerea săracului că Dumnezeu e de partea lui. Dintre picioarele alea, marea mea iubire a scos trei copii, pe care săracul n-a avut bani să-i crească și să-i educe, doar ce i-a plimbat de colo-colo, prin chirii mizerabile, prin minciunile nesfârșite de care scrie fata; da, pânza de păianjen a minciunilor ei, cu care să-și ascundă sărăcia, să-și ascundă familia, să-și ascundă lipsurile și disperarea. Partea asta i-a ieșit foarte bine în roman.

 

Știu sigur că mama fetei n-a fost fericită cu ratatul ei, sau mai degrabă n-a fost fericită decât în sens sexual, ceea ce este foarte puțin, pentru o femeie adevărată. Cu mine ar fi fost fericită din toate punctele de vedere, iar dacă voia mai mult decât putea trupul meu mic și gras să-i dea, i-aș fi permis orice amant, pentru că o iubeam. Dar iubirea mea a fost sămânță pe ogor sterp. Ploaie îi trebuia, ploaie!

 

Știu sigur că fata nu este fericită: din carte rezultă asta cu claritatea unui cristal de stâncă. Și-a găsit și ea ratatul ei, ca și maică-sa, dar atât; sau, mai precis, nici măcar atât. Spre deosebire de ratatul maică-sii, al ei nici n-o iubește, nici loial nu îi este, că de fidel nici nu s-a pus vreodată problema (bine, nici eu nu i-am fost fidel soției mele, dar eu am plătit cinstit de fiecare dată, n-am pretins femei gratis. Oricum, n-aș fi primit nimic gratis dacă aș fi pretins, din cauza fizicului meu deficitar – așa a vrut Dumnezeu!). Mă întreb dacă ar fi fost fericită ca scriitoare, ca cea mai bine vândută și tradusă scriitoare din România, dacă mi-ar fi acceptat planul. Nu știu, presupun că da, sper că da, vreau să cred că da, dar n-am de unde să știu cu certitudine. Știu însă că eu, Decebal Vassiliu, nu aș fi fost vreodată Cobadin.

 

Acel Cobadin.

 

Și mai știu că fata ar fi avut de unde alege. Ea nu știe ce știu eu... și ce știu toate femeile, odată trecute de o anumită vârstă: ceea ce vrea, ceea ce vrea cu adevărat o femeie, este puterea. Decizia, puterea de decizie. Ea să aleagă, ea, ea, ea!

Fata asta nu va avea parte, cum nici mama ei n-a avut. Soartă de sărace.