top of page
.png)
Am vrut să intitulez această recenzie „Celălalt comunism”, dar am renunțat dintr-un motiv foarte pragmatic: oamenii s-au săturat de comunism ca de mere acre. Mă refer, desigur, la oamenii tineri, la studenți și la liceeni, că ei sunt grosul cititorilor de literatură (și de site-uri despre literatură); în rest, cititorii sunt mai degrabă excepția, nu regula. Cei de vârsta mea sunt prea ocupați cu munca, cei foarte tineri (9-15 ani) sunt ocupați cu Harry Potter, young upwarding professionals sunt prinși cu cariera (ziua) și cu distracția (noaptea), iar pe pensionari nu se poate conta. Ei le au cu televizorul, cu politica, cu alte chestii... nu-s pe lista scurtă, deși timp ar fi. De ce s-au săturat tinerii de comunism? Păi noi cum ne săturaserăm, la vremea noastră, de povești cu „foametea de după război”? Că numai asta auzeam. Cum nu mâncam tot din farfurie, cum începeau mamițicile, mămăile și tănticile cu dojenile venite din experiența lor de viață – limitată și nefericită, după ne este clar astăzi, dar singura pe care o aveau – „După război nu era un fir de pâine” etc. Nu zic de alții, dar iată ce am înțeles eu: nu că „după război” a fost mișto (sau nasol), ci că nu mă interesa absolut deloc perioada respectivă. Prea fusesem pisălogit! OK, am înțeles, nu v-a plăcut „post-războiul” și sărăcia de după, da’ mai lăsați-ne în pace! Exact asta le facem noi celor tineri: scriem și iar scriem despre comunism, ba romane, ba studii, ba manuale, ba articole pe net, ba volume de proză scurtă... cred și eu că le-a ajuns până peste cap și nu mai vor s-audă! Iată ce le propun azi: o carte scrisă de un stand-up comedian american plin de bani, carismatic, un om al zilelor noastre, cu site propriu, conturi pe Twitter, Instagram, Facebook și Youtube, cu apariții în filme și-n sitcom-uri, gazdă și producător de show-uri TV... ce mai vreți? În plus, oferta mai cuprinde: cartea este unică (autorul n-a mai scris o alta, deci n-aveți bibliografie de citit), a apărut și-n format audio (o puteți asculta dacă vă e lene s-o citiți), și n-a fost încă tradusă în română, așa că primul care o parcurge va fi influencer în cercul lui de prieteni. Și de prietene! Romanul se numește „Born A Crime” și povestește simplu și frumos copilăria și adolescența lui Trevor în Africa de Sud, mai exact în frumosul oraș Johannesburg, și încă mai exact – și mult mai important – în mahalalele locale, numite „hoods” (în română ar veni, aproximativ, „cartiere” sau „pe cartiere”, depinde cât de departe va avea traducătorul curaj să meargă). Pentru că, da, Trevor este negru, deși nici asta nu tocmai exact: maică-sa este din poporul (tribul) Xhosa, iar taică-său este elvețian (din tribul germanofon). Așa că Trevor se naște nu infractor, ci direct infracțiune (crime): în anno domini 1984, o negresă și un alb nu aveau voie prin lege să procreeze. Așa că bebelușul se naște nu în afara legii, ci împotriva ei – de unde și titlul cărții, minunat ales, minunat! Legea spunea clar: pruncii-infracțiune le sunt luați părinților și crescuți de stat, în „orfelinate pentru negri”... adică, și mai clar, cine scapă, scapă; cine nu... așa i-a fost scris. Aici voiam să ajung. La uimitoarele, extraordinarele asemănări între ultimul deceniu de apartheid sud-african (1984 – 1994) și ultimul deceniu de comunism românesc (1979 – 1989). Dacă aș fi profesor (ceea ce nu-s), traducător (nici) sau „prefațator” (vai, nici...) aș face sau aș da studenților să facă o listă cu punctele comune ale celor două sisteme represive în ultima lor fază; ar ieși ceva pasionat, pentru că n-ar fi două liste la fel – cel puțin, așa cred. Ispita e mare să încep eu lista și să las cititorii cărții s-o continue, dar mă abțin, că dacă mă pornesc, nu mă mai opresc! Doar la prima lectură am găsit 20 de asemănări strivitoare, dar mai sunt. Unde pot aduce o modestă contribuție: la ce s-a întâmplat după cu o anumită categorie de persoane, și anume cu adolescenții. Am dreptul, mi-l arog! Aveam 18 ani în 1989 – ce am făcut cu viața mea în următorii 15 ani? Trevor avea 10 ani la prăbușirea apartheid-ului – ce a făcut cu viața lui în următorii 15 ani? Ei bine, atunci când niște sisteme represive complet diferite se prăbușesc peste noapte, rezultatul este cam același: în loc să fie mai bine, este mult mai rău. Am zis că nu scriu nimic de comunism și mă țin de cuvânt, dar iată ce li s-a întâmplat persoanelor de culoare din Africa de Sud (împărțiți în patru categorii, că apartheid-ul a fost un sistem științific, ca și comunismul – iată că totuși nu m-am putut abține: negri, mulatri, colored și indieni. Vreți să știți diferența dintre mulatri și colored? Citiți cartea) după 1994: au rămas pe drumuri. Șomeri, adică. Pe timpul regimului de apartheid, orice om avea dreptul la muncă și la negocierea propriului salariu, dar odată cu libertatea („libertatea”?!) statul a impus politica salariului minim, așa că milioane și milioane de muncitori au fost „disponibilizați”. Au început blestemățiile. Jafuri. Asasinate. Tâlhării. Războaie mafiote. Trafic de orice (inclusiv de copii). Răpiri, răscumpărări, taxe de protecție. Nici pentru albi n-a fost ușor: cam o jumătate de milion a fugit din țară. Ce-a făcut tânărul Trevor? S-a apucat de bișniță („hustling”) ca un adevărat fiu al cartierului („hood”). A prosperat, a pierdut totul, a luat-o de la început, iar a câștigat bani buni, iar i-a pierdut pe toți... până când a spus „Stop”. Și-a dat seama de un adevăr simplu și foarte dureros, pe care adolescentul fiecărei generații îl învață pe pielea lui: gașca de prieteni e-o condamnare pe viață. Nu cartierul e al tău, tu ești al cartierului. Dacă nu pleci la timp, dacă nu te smulgi, dacă nu tai cu briciul vechile legături de loialitate, mai târziu va fi prea târziu. Sau, în cuvintele lui Trevor (e futil să spun că umorul autorului dă dependență, că este printre cele mai bune moduri – și sunt multe – de a te îndrăgosti de limba engleză): „Husling is to work what surfing the Internet is to reading. If you add up how much you read in a year on the Internet – tweets, Facebook posts, lists – you’ve read the equivalent of a shit ton of books, but in fact you’ve read no books in a year. When I look back on it, that’s what hustling was. It’s maximal effort put into minimal gain. It’s a hamster wheel. If I’d put all that energy into studying I’d have earned an MBA. Instead I was majoring in hustling, something no university would give me a degree for”.
Casa Scânteii
Am citit romanul „Casa Scânteii” (editura Literpress Publishing, 2024), cu un plăcut sentiment de adecvare: uite, domnule, că se poate! Se poate scrie despre problemele sociale și fără a minți, și fără a inventa, și fără a implora mila publică („a apăsa pe pedala empatiei”, cum ar zice un critic la modă, tipul ăla care a-nghițit umbrela). Pentru că, de ce: pentru că mă săturasem de texte scrise de bucureșteni îmbuibați, tineri din clasa mijlocie cu lecturi neomarxiste, care povestesc despre suferințele (citește: „violurile, abuzurile, sărăcia”) femeilor din mediul rural. Suferințele există. Iar cei care le provoacă sunt locuitorii din mediul rural, nu extratereștrii. Sau, cum mult mai plastic a zis Mihai Mărgineanu într-un interviu: „Satul românesc este groaznic!”. Da, este. Ticăloșirea generațională în care trăiesc oamenii din ruralul uitat (adică aproape tot ruralul, cu mici oaze pe ici pe colo, datorate câte unui primar vizionar), este un mare subiect literar, nu contest, dar cei care-ar trebui să-l dezvolte în scris sunt cei care-l cunosc nemijlocit, nu alintații snow-flakes, care n-au văzut în viața lor o oaie, că s-o mulgă nici nu s-ar pune problema. Bref, că mă lungesc nejustificat: mi s-a scârbit de impostură. Marius Cărbunescu nu este un impostor. Scrie despre ceea ce cunoaște, despre ceea ce a trăit personal: sărăcirea clasei mijlocii din București, datorată crizei (în primul rând), pandemiei (în al doilea rând), și progresului tehnologic (în primul, al doilea și al treilea rând). Personajul său, Daniel Rădăuțean, este un fost ziarist de oarecare succes, acum condamnat la foame (a sa și a familiei lui) de moartea presei scrise – nemaivorbind de cele două evenimente planetare pomenite mai sus. Povestea lui, scrisă la persoana întâi, respiră autenticitate; autorul însuși este ziarist, așa că știe ce vorbește. Daniel se salvează singur, devenind șofer de uber, dar din păcate nu-și poate salva și ziarul, care se scufundă încet și sigur în mlaștina irelevanței: vânzări – nu, publicitate – nu, perspective – nici atât (am trăit și eu exact același proces, în coșmareștii ani 2009 – 2024, și pot aduce mărturie că autorul a descris foarte bine acest proces al decăderii). Dar se apropie niște alegeri, iar ziarul are șansa de a renaște, datorită banilor negri din politică (din nou, adevărez!), și Daniel este ales, de obscurele forțe subterane care conduc țara, să fie vectorul acestei salvări. Desigur, prețul pe care îl va plăti va fi mare, va fi suprem, dar scadența vine mult mai târziu, după ce alegerile sunt câștigate de cine trebuie, vorba lui Tudor Mușatescu. Deocamdată, nenorocitul de Daniel Rădăuțean se bucură de noua lui poziție de salvator, care îi aduce și numirea ca redactor-șef. Aici Cărbunescu dă dovadă de măiestrie, pot să admit asta, când descrie – la persoana întâi – cum iluzia puterii îi ia mințile lui Rădăuțean: marele șef să rățoiește de-acum la toată lumea, vorba lui e lege, el taie și spânzură etc. Penibil. Funest. Uman și trist. Și vine vremea notei de plată. Banii negri costă înzecit, ba chiar înmiit, față de banii albi, asta pare să fie credința autorului, care își omoară personajul fără milă și fără remușcare: Daniel a semnat cu sânge pactul faustic, iar prețul este moartea, așa cum știm prea bine de la clasici. Așa că fostul șofer de uber își găsește sfârșitul, înfipt într-un copac din Tâncăbești, în mașina lui de fițe (un Letkon – nu știu dacă există marca asta, cred că nu, dar nu bag mâna-n foc). Până la urmă, ziarul a fost salvat, alegerile au fost câștigate, iar familia Rădăuțean (văduva și fiica) a fost lăsată în pace. Comanditarii crimei n-au extins pedeapsa și asupra celor două. Până aici, toate bune și frumoase. Marius Cărbunescu avea un roman bun, un roman viu, un roman solid, cu care nici chiar mie nu mi-ar fi fost rușine – iar cine mă cunoaște știe că asta nu e vorbă-n vânt! Dar ce face mai departe domnul Cărbunescu? Își bate cuie-n talpă. Singur. Multe. Cu abnegație pionierească. Adică dă un fel de al doilea roman, sau continuare, sau „Casa Scânteii 2”, că nici nu știu cum să-i spun, ca să ne explice nouă, cititorilor săi, ce se întâmplase de fapt, că noi suntem tâmpiți și nu-nțelegem. Dar cum face asta? Schimbă persoana, de la întâi la a treia, și construiește un sequel încâlcit, previzibil, plictisitor și greu de digerat – nu mai zic că și complet neverosibil – sub forma anchetei extinse a morții lui Daniel Rădăuțean. Ciorbă lungă, fără carne, dar cu surplus de emoții: Ana și Bogdan Rădăuțean (fiica respectiv nepotul mortului) își fac propria lor anchetă, colonelul Brebu de la SRI, împreună cu doi tineri ofițeri, un fel de Lolek și Bolek (Trofin și Varga) și-a fac pe-a lor, omul de legătură dintre cele două anchete paralele este Adrian Ene, cel mai bun prieten (și singurul) al victimei, iar finalul ne găsește în plin film american de serie B, cu mitraliere, grenade, luare de ostatici și pac-pac cât cuprinde, ca să fie cititorul mulțumit că are parte și de acțiune, nu numai de fir epic. A, că toate astea sunt aiurea cu drumul, că nu le-ar crede nici posesorul unui creier de găină? Autorului nu pare să-i pese, el a scris o carte cu de toate, se poate culca mulțumit pe urechea ceea. Și dacă s-ar fi oprit măcar aici! O, Doamne... Cărbunescu ține morțiș să ne informeze că este un scriitor imatur, să dea seamă de totala sa nesiguranță într-ale scrisului de literatură (mă rog, boală de ziarist): la finalul celui de-al doilea roman (sau a doua jumătate a romanului, că nici nu știu cum să zic), ne trezim cu un fabulos „Epilog”. În care autorul precizează că el de fapt s-a jucat, că n-a scris niciun roman, ci că totul a fost un efort jurnalistic de a „sălta” vânzările ziarului (care ziar?), că personajele lui sunt grotești și cusute cu ață albă, și că, pe scurt, „cine crede tot ce-i spui / este vai de capul lui”. Cu alte cuvinte, Cărbunescu simte nevoia să precizeze că el este conștient de convenția cititor – autor și că cititorul ar face bine, la rândul lui, să ia la cunoștință această convenție, de care habar n-avea. Pe bune, domnule Marius Cărbunescu?
bottom of page