— Pare că tavanul se tot înalță și loja se duce tot mai sus.

Spune, iar mama ei pleacă ușor capul fără să-i ofere alt răspuns. Apoi, brusc, tresare și se prinde cu ambele mâini de cotiere.

— Ești sigură că aici este locul nostru, mamă?

— Da, Diana.

— Și dacă s-a anulat piesa?

— Ne-ar fi anunțat.

— Dar stăm de prea mult timp și nu se întâplă nimic.

— Asta pentru că m-ai grăbit și ai insistat să venim atât de devreme.

— Dacă întârziam nu ne-ar mai fi primit.

 

Diana se sprijină de spătar și își fixează privirea asupra sculpturilor de deasupra scenei. Aproape nici nu respiră. Mama ei îi era alături, cu mâinile împreunate în poală, rigidă. Mi-am întors privirea de la fată și m-am uitat la soțul meu care avea aceiași expresie precum a mamei Dianei.

 

Sclipirea din ochii Dianei o mai întâlnisem, în urmă cu zece ani, în privirea unui băiat despre care am citit în ziare, chiar zilele trecută, că a devenit pictor. Sub poza lui scria „Petre Barbu”. Tatăl meu obișnuia să servească un pahar, două, cu actori și scriitori, astfel casa noastră era mai mereu plină de diverși artiști. Printre ei nimerise și acest băiat, care nu avea niciodată un pahar în mână, dar care asculta atent fiecare discuție. Sau privea, fără să respire, tablourile din casa părinților mei. Era înalt și slab, iar eu îl urmăream de la distanță. O singură dată privirile noastre s-au intersectat, iar el mi-a zâmbit scurt, apoi mi-a întors spatele și nu l-am mai văzut la dineurile tatălui meu.

 

Diana privește lung cortina. Se pregătește să spună ceva, dar se răzgândește. Apoi, dintr-o dată, își întoarce privirea spre mine. Ochii ei sclipesc, surâsul de pe buze îi luminează fața. Îmi întorc privirea și îmi fixez mai bine șalul pe umeri. Luminile se sting, iar în întuneric văd ochii lui Petre Barbu, zâmbetul Dianei și încă ceva.