Afară era cenușiu, ploios, și se făcuse o coadă respectabilă la șlepul care urma să plece spre București. Atunci i-am văzut. Stăteau la rând, ușor stingheri, cu o grămadă de bagaje după ei: o mamă singură cu copiii ei. O fată blondă, să tot fi avut vreo zece ani, atrăgea privirea fără să facă nimic pentru asta. Alături de ea era un băiețel și o copilă de câteva luni pe care o pasau de la unul la altul spre încălzire. De fiecare dată când avansa coada, se chinuiau să tragă toate traistele după ei ca să le mute în noul loc.

​

Am profitat de întuneric și de înghesuială, m-am strecurat pe lângă ei și am acționat scurt.

​

Am rămas prin zonă, sperând că poate mai reușesc să șutesc ceva de la alții. Când le-a venit rândul la îmbarcare, femeia și-a dat seama că îi lipsește punga. S-a făcut albă la față. A scotocit peste tot, disperată, a căutat până și în buzunarele copiilor. Dar punga ei, în care ținea banii de drum, ceasul și cerceii, stătea bine mersi în buzunarul meu.

Pentru o clipă, mi-a fost rușine de rușinea ei. Nu i-am dat punga înapoi, dar m-am dus și am ajutat-o să-și strângă la loc bagajele. S-au întors de unde au venit. Eu, în schimb, mi-am luat un bilet cu banii ei și am plecat cu șlepul spre București. Să mă fac și eu conaș de oraș.

​

Am stat o vreme ucenic la un geambaș până am strâns suficient să îmi cumpăr primele haine cu ștaif și o pereche de ghete din piele bună. Voiam să șterg orice urmă de noroi de provincie de pe mine, să arăt a om cu stare și să mă rup de mirosul de grajd. Bucureștiul însă nu s-a dovedit a fi chiar raiul la care visasem în noaptea aceea pe Dunăre. A urmat o iarnă grea, iar foametea a început să umble la braț cu moartea pe toate străzile.

​

În timp ce lumea din cartierele mărginașe își vindea și ultimul așternut pentru un colț de pâine sau o bucată de mămăligă acră, eu am știut să mă adaptez. Orașul acesta nu avea milă de fraieri, dar îi ridica pe cei care știau să speculeze momentul. Am lăsat munca pe lângă cai și am intrat în negustorie pe piața neagră, mișcând alimente, tutun și haine vechi.

​

Din când în când, în serile umede și întunecate, îmi mai apărea în minte chipul fetiței din Brăila și privirea ei plânsă în fața disperării mamei. Remușcarea dispărea însă repede la vederea mizeriei din jur. Dacă nu luam eu banii aceia, i-ar fi umflat cu siguranță altul în înghesuiala de la îmbarcare. Așa mergeau lucrurile acum în lumea asta nouă. Unii trebuiau să rămână pe mal pentru ca alții să poată merge mai departe.

​

Afacerile mă duceau prin tot felul de case și mă puneau la masă cu diverse tipuri de oameni. Într-o seară de iarnă mă aflam în salonul bine încălzit al unor proprietari dintr-o curte mare, negociind niște stofe de contrabandă. Ușa s-a deschis timid și a intrat un bărbat uscățiv. Purta o căciulă de lână trasă pe urechi și un fular gros, deși înăuntru era cald.

​

Gazdele l-au privit rece. Omul era chiriașul lor sărac, dar nu venise să ceară o amânare la plată. Cu mâinile tremurânde a pus pe masa de stejar o bucată de hârtie. Era un desen precis, făcut în creion. Îl înfățișa chiar pe el, stând la o masă din bucătărie, cu o țigară lipită de colțul gurii și o frunte adânc brăzdată.

​

„Priviți ce a desenat fata mea”, a spus bărbatul. Vocea îi tremura de o mândrie care îi făcea ochii să strălucească. Se uita la hârtia aia de parcă ar fi ținut în mână o comoară.

M-am apropiat din curiozitate, dar privirea mi-a fugit dincolo de desen, pe fereastra salonului. Afară, în curtea înghețată, o fetiță îl aștepta zgribulită. Am știut dintr-o dată cine era. Timpul o lungise, nu o schimbase. Era fetița de la coada șlepului din Brăila. Nu am putut alunga gândul că din cauza mea ajunseseră în București cu mâinile goale, îndurând, probabil, foamea și, acum, disprețul acestor proprietari.

Mi-am strâns marfa, am luat monedele de pe masă și am ieșit în noapte, trecând pe lângă ea fără să o privesc în ochi.

​

Timpul a trecut, iar Bucureștiul m-a învățat rapid că cele mai bune afaceri nu se fac cu cei care caută mâncare, ci cu cei care caută iluzii. Mă aciuasem pe lângă un gang din apropierea unei curți mari, unde se amestecau casele vagon cu mirosul de tei și sărăcia lucie.

​

Acolo mi-a atras atenția un băiat. Puiu, așa îl strigau vecinii. Avea vreo nouăsprezece ani, o figură de copil îmbătrânit prematur și o seriozitate care mă scotea din sărite. Era genul care încă mai credea în onoare, într-o lume care se vindea pe o bucată de pâine. Îl vedeam des intrând în aceeași curte. Am aflat mai târziu că era vorba de o fată despre care se spunea că e îndrăgostit. Făcea pe meditatorul la matematică, stătea cu orele aplecat peste caiete, doar ca să fie aproape de ea, spuneau bârfele cartierului.

Curios din fire, mi-am făcut drum de mai multe ori prin curtea casei respective sub pretextul vinderii unor materiale unei foste croitorese. Și atunci am văzut-o iar. Avea vreo șaptesprezece ani și nu mai era copil. Diana o chema.

​

Lumea îți vărsa tot pentru o atenție cât de mică. Așa am aflat că fata nu-l iubea. Stătea toată ziua cu ochii lipiți de geam după un student la medicină, un oarecare Bob. Puiu, în schimb, se agăța de orele alea de meditație ca un înecat. Am prins de veste că familia fetei sărăcise și nu-l mai putea plăti, iar el, demn nevoie mare, a refuzat banii. L-am auzit cum se plângea că meditațiile alea erau singura lui bucurie. Dar bucuriile costă, mai ales când vrei să pari un domn într-un oraș înfometat.

Ca să-și mențină aparențele, să aibă haine curate și să nu-i arate fetei că și el face foamea, Puiu a început să vină la mine. La început mi-a vândut cărți vechi. Apoi un ceas de buzunar rămas de la bunicu-său. Îi dădeam prețuri de nimic, iar el accepta fără să negocieze, mereu cu privirea aia fixă, de om febril. Îl secătuiam sistematic, cumpărându-i decăderea la preț de chilipir.

​

Totul s-a rupt într-o seară de toamnă târzie. Frunzele teiului din fundul curții căzuseră aproape toate. Puiu a apărut la mine cu mâinile vinete de frig. Tremura, dar nu de la ger. O văzuse pe aleasa lui pe furiș, sub bolta de viță, în brațele studentului ăluia. Nu mai avea nimic de vândut, dar mi-a cerut un ultim favor. Voia o soluție rapidă și definitivă, ceva din stocurile de morfină sau otravă pe care le mai obțineam de la soldați.

Nu l-am întrebat de ce. I-am cerut paltonul de pe el în schimb. A zâmbit amar, s-a dezbrăcat în tăcere, mi l-a lăsat pe braț și a plecat în cămașă prin frig, strângând fiola în pumn.

„Puiu s-a sinucis!”, a vuit toată strada câteva zile mai târziu. Am vândut paltonul lui în aceeași zi, pe un preț bun. Pentru o secundă, mi-a trecut prin minte că l-am ucis cu mâna mea și că am lovit iar în viața fetei blonde. Apoi am numărat bancnotele și am mers mai departe. Bucureștiul nu aștepta pe nimeni.

 

Afacerile mergeau, dar cu cât te întinzi mai mult pe piața neagră, cu atât atragi ochii cui nu trebuie. Ca să mișc marfa mai delicată – pachetele de morfină, bijuteriile ascunse, uneori chiar acte false – fără să dau de bănuit, aveam nevoie de un curier. Am racolat un puști de pe maidan. Un băiețel blond, cu câțiva pistrui pe nas și o minte brici. Gândea repede, punea întrebări tot timpul, era prea deștept pentru mizeria în care trăia.

Îl plăteam cu mărunțiș, dar pentru el și maică-sa însemna pâinea pe câteva zile. Se strecura prin piețe și pe lângă patrule ca o nălucă. Până într-o dimineață cețoasă, când am mers amândoi la o tranzacție mai mare, aproape de depou. Fusesem turnați. Când am văzut uniformele gardiștilor închizând capătul străzii, am știut că sunt terminat dacă mă prind cu pachetul la mine.

L-am tras pe puști după un chioșc, i-am îndesat pachetul sub haină și l-am îmbrâncit spre șine. „Treci dincolo, fugi și nu te uita înapoi! Ne vedem diseară!”, i-am zis iute, știind bine că pe un copil nu l-ar fi percheziționat nimeni.

Băiatul a rupt-o la fugă, orbit de frică și de ceață. S-a repezit direct pe linii. N-a auzit clopoțelul tramvaiului care venea în viteză, sau poate a crezut că e mai iute decât el. Nu mai contează. L-a izbit în plin. Zgomotul de fier strivind oase l-am simțit în dinți. Am profitat de agitația lumii care urla și m-am făcut nevăzut pe o străduță lăturalnică. Din păcate, marfa s-a pierdut.

Câteva zile mai târziu, am aflat la ce spital a ajuns. Un gând obscur m-a împins să merg acolo. Voiam să mă asigur că n-a suflat o vorbă la poliție. M-am furișat pe holurile mirosind a formol și m-am oprit la ușa unui salon imens, ticsit cu muribunzi. L-am zărit imediat. Era alb ca ceara, cu obrazul străveziu și trăsăturile subțiate. Un ciot bandajat zăcea sub pătură.

Lângă patul alăturat stătea ea. Diana. Era deja femeie acum. Stătea dreaptă și neputincioasă lângă tatăl ei care trăgea să moară. Omul mândru cu căciulă de lână de odinioară era acum doar un corp secătuit, care vomita și delira despre zile și haine noi. Priveam scena din ușa salonului și mă gândeam că poate viețile noastre erau legate.

Am dat să mă întorc, să dispar pentru totdeauna din viața lor. Chiar în clipa aia, un țipăt a străpuns sala de la un capăt la altul. Venea de la mama băiatului. N-am stat să văd dacă băiatul murise sau dacă doar intrase în criză. Am ieșit din spital în pas grăbit, am tras aer rece în piept și mi-am ridicat gulerul hainei bune de lână. Orașul era plin de copii disperați. Trebuia doar să găsesc altul.

 

1940. Nemții au venit iar. Noul război a schimbat regulile, dar nu și pe mine. Când au căzut bombele și orașul s-a transformat în ruine, n-am fugit. Acolo unde alții vedeau apocalipsa, eu vedeam o piață nouă. Am lăsat prostiile și m-am întors la lucruri esențiale: morfină, fete, acte pentru refugiați, permise de trecere. Eram un supraviețuitor perfect adaptat la dezastru.

​

Într-o dimineață rece, cu miros de fum și praf de cărămidă, am zărit-o pentru ultima oară. Bucureștiul abia respira, dar aerul avea asprimea curată a unui început de primăvară, a unui dezgheț iminent. Diana stătea la colțul unei intersecții, privind spre o bucată de cer senin care spărgea fumul opac. Nu mai era fetița zgribulită, nici tânăra disperată de la spital. Purta o haină uzată, dar stătea neclintită. Ținea la piept o stivă de caiete groase.

M-am oprit la câțiva pași de ea. Aș fi vrut să o întreb dacă e fericită. Dar în acel moment a făcut cu mâna către un pictor pe care-l știam de ceva timp, client fidel de arsenic și fete ușoare. S-au sărutat deschis, în mijlocul trotuarului.

 

Am avut atunci senzația că sunt un păianjen ascuns în colțul întunecat al vieții sale.

​

Au trecut pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire. Am rămas în noroiul străzii, cu buzunarele pline de bani gata să se devalorizeze odată cu schimbarea regimului.