Text scris de Mădălina H.

Când am găsit caietele Dianei în pachetul voluminos, întâi de toate m-am întrebat dacă totuși știa cât de atent o privisem în tot acest timp. Și cu câtă ardoare trăisem viața ei. Oare credea că o ascult din necondiționată prietenie? Că îi citesc scrisorile și îi păstrez secretele fiindcă sunt o preabună și cuminte confidentă?

​

Mai ales Diana ar fi trebuit să înțeleagă că nimic în viață nu e gratuit. Toate ființele care, chipurile, o iubeau, în fond, voiau ceva de la ea. Petre Barbu îi voia tinerețea, Puiu o voia ancoră emoțională, Georges o voia Diana lui ideală, Alex îi voia spiritul liber și deci inaccesibil, iar Michi o voia accesoriu social. Michi, mă necăjea mai ales că îl menționa pe Michi, destinatar.

Ce-ar fi înțeles Michi din caietele Dianei?

​

Însă cum altfel să-mi (să-și...? să ne...?) justifice Diana incursiunea indecentă în intimitatea ei cea mai onestă? Iar eu? Ei bine, eu... o voiam pe Diana. Nu doar să fiu ca ea, sau lângă ea. O voiam pe ea. A mea. Și poate, dintre toate ființele prinse în pânza ei de păianjen, eu am fost cea mai sinceră. Singura care era dispusă să o iubească pe Diana așa cum era ea. Nu o proiecție a mea filtrată prin ea.

​

Caietele Dianei mi-au dezvăluit o adevărată hartă a pânzei de păianjen. În centrul ei, o Diana trecând prin momente de entuziasm curmate de îndoială, apropiere curmată de retragere. O Diana oscilând neîncetat. Toate fațetele Dianei reflectate de oamenii din viața ei. Toate întrebările Dianei despre sine și despre iubire, despre adevărata lor însemnătate și imposibila lor existență lipsită de suferință sau ideal. Pretutindeni, o Diana lipsită de liniște.

​

Parcurgând harta Dianei am înțeles adevărul meu cel mai profund. Căutam cu neliniște febrilă ceva ce știam că e iluzie: o Ilinca cuprinsă și ea în pânza Dianei. O dovadă că aveam loc în viața ei, deși știam prea bine că nu îl aveam deloc. Mai speram, fără temei, la un semn că avea nevoie de mine mai mult decât de ceilalți. Ridicol, fără urmă de îndoială!

​

În schimb, l-am găsit pe Petre Barbu descris cu pasiune, iar pe doctorul Alex, cu patimă. În locul iubirii mele pure, toți acești bărbați care nu știau să o iubească. Ah, cât îi invidiam! Și cât mă regăseam în relația tensionată cu Alex, în acele sentimente profunde, mereu frânte de ezitare. Sau mâinile lui pe trupul Dianei! Cât mi-aș fi dorit să fie ale mele în loc, și să văd cât de departe aș fi putut merge. Și cum simțeam, pe buzele mele, mângâierea dulce a respirației Dianei, în timp ce doctorul Alex îi săruta pleoapele, în trecut.

​

Cu cât amar am plâns când am fost nevoită să recunosc că nu eram nicăieri în caietele Dianei și, deci, nicăieri în intimitatea ei. Totuși, în realitate, deși invizibilă, eram mereu aproape, adunând bucățile din Diana pe care ceilalți le lăsau în urmă. Mi-ar fi plăcut să îi pot spune că nu trebuie să alerge atât după iubire. Că exista deja cineva care o vedea așa cum era, cea mai de preț ființă din lume.

​

Am continuat să o ascult. Și să îi păstrez secretele.

​

Totuși, ceva se schimbase iremediabil în mine. În loc să încheie un capitol, caietele Dianei au deschis larg o fereastră spre o parte din mine pe care nu eram pregătită să o recunosc. O parte care năștea obsesie, dorință și deșertăciune, și pe care nu o mai puteam ignora. Din acel moment, în mintea mea nu mai era doar Diana, ci și toți bărbații din viața ei, toți cei care au avut ocazia să o atingă, să pătrundă în sufletul și în intimitatea ei. Și toate bucățile din Diana păstrate în aminitirile lor. S-a născut atunci în mine o neliniște nouă. Dorința de a recupera de la toți acești bărbați ceva ce nu-mi aparținuse niciodată. Îmi doream cu o ardoare aprinsă să fiu parte din povestea Dianei. Să simt ce a simțit ea în apropierea acestor bărbați, sperând că așa o voi putea reconstrui din bucățile păstrate în ei. Deconstruit și în etape, va fi a mea. Voi fi una cu ea.

​

Pesemne că dragostea mea era departe de a fi pură.

​

L-am căutat întâi pe pictorul Petre Barbu. L-am întâlnit într-un mod atât de puțin boem, într-o cafenea la marginea cea mai plictisitoare a Bucureștiului. Vorbea, desigur, despre Diana, fără să o numească prea des:

— Și mai e ceva ce mă obseda… felul în care lua lucrurile în serios doar pe jumătate. Ca și cum viața ei se desfășura mereu altundeva.

Atunci i-am atins cu îndrăzneală mâna pe care o ținea lângă ceașca de cafea. Mă așteptam, nu știu exact de ce, să-i simt pielea aspră, cu urme de vopsea întărită. Însă pielea lui Petre Barbu era fină, fără cusur, potrivită pentru a o mângâia pe a Dianei. Fără să-și retragă mâna de sub a mea, Petre Barbu a tăcut. Apoi:

— Domnișoară Ilinca… a spus încet, dumneata nu pe mine mă cauți...

— Nu-ți cer nimic, Petre Barbu, am spus, apropiindu-mă fără să-mi dea seama cât.

Pe doctorul Alex l-am întâlnit la spital, după ce am colindat holul etajului său timp de câteva zile bune. Într-un final, a ieșit grăbit dintr-o încăpere, cu halatul ușor desfăcut, și s-a oprit când m-a văzut, fără a fi exagerat de surprins.

— Dumneata ești Ilinca, a spus, lăsându-mi impresia că mă aștepta. Am încuviințat din cap, ținându-mi, fără să vreau, respirația. Apoi l-am privit atent, lipsită de pudoare.

— Am vrut doar să te văd. Să înțeleg...

El își înclină ușor capul. A tăcut și el o vreme ca Petre Barbu. Apoi:

— Dacă vrei să vorbim… Dar nu aici.

Mai târziu, în apartamentul lui, l-am găsit aproape străin de tot ceea ce știam și îmi închipuisem din caietele Dianei. Lucid, reținut, distant. Voiam în continuare să știu dacă atinse de aceleași mâini, parte din Diana ar fi putut să mă recunoască.

— E ceva în tine care mă face să rămân aici mai mult decât ar trebui, am spus cu aceeași indiscreție de care abuzasem mai devreme la spital.

— Atunci rămâi.

Într-o după-amiază târzie, l-am întâlnit pe Michi într-un loc obișnuit din București, fără nimic spectaculos. Precum Michi.

— Tu trebuie să fii Ilinca, mi-a spus el simplu.

— Da. Mă bucur că ai acceptat să mă vezi.

Michi a zâmbit ușor, dar nu s-a ridicat. M-am așezat lângă el având grijă să las între noi o distanță mică, aproape incomodă.

— Nu știam exact de ce vrei să mă vezi, adaugă Michi.

— Nici eu nu știu exact de ce… doar că trebuia să te văd.

Michi râde scurt:

— Asta e periculos.

Așa cum mă așteptam, Michi era un om simplu, lipsit de profunzime. Înțelesese din capul locului de ce mă aflam acolo. Apoi tăcerea dintre noi s-a strâns, devenind densă.

— Diana… am spus, încercând să adaug un strop de dramă acestui rendez-vous care se desfășura mai galopant decât intenționasem. Michi își lăsă privirea în jos o clipă, apoi o ridică din nou spre mine. Își sprijini coatele de masă, și se apropie ușor. Eu nu-mi luam privirea de la el. Nu-l regăsesc pe bărbatul stângaci din caietele Dianei, ci îi descopăr mai curând masca din relațiile extraconjugale.

— Spune-mi, Ilinca… de ce ai venit aici?

Înainte să-i răspund am șovăit o clipă, să mai simt puțin fiorul dinaintea revederii cu Diana. Eram curioasă să aflu cu ce parte din Diana mă voi contopi de data aceasta.

​

***

Pe ceilalți i-am găsit doar în fragmente. Ecouri, nume, amintiri ale unor întâlniri incomplete. Nimeni nu mai avea bucăți întregi din Diana.

​

În final am înțeles că dorința mea nu era decât o iubire întoarsă asupra mea, obsesiv. După ce am reconstruit-o din fragmente pe Diana, întocmai ca Victor Frankenstein pe monstru, nu mai conta cine fusese Diana. Sau dacă aș fi putut, într-un chip necurat, să-i iau locul în propria ei pânză.