Nu i-am spus încă nimic Dianei, umblu chiaun de vreo trei zile. Când nu-i acasă, îmi potrivesc vorbele cu cerbicie, curajos. Dar când o văd mi se înnoadă cuvintele în gât. Nu mai pot să articulez. Azi, la fel. Pesemne și-a dat seama că e ceva în neregulă cu mine, am ajuns acasă mult după încheierea programului, după ce am hălăduit pe străzi. S-a apropiat decisă, cum n-am văzut-o niciodată.

— Michi, nu mai putem trăi așa, în minciună.

N-am lăsat-o să continue. I-am apăsat buzele. Știam ce are de spus. Nu mai sunt eu cel dinainte. Firește că nu mai sunt.

— Draga mea, Dianet, poți să mă ierți? Mă aflu într-o mare încurcătură. Vacanța noastră e compromisă. Și ne-am dorit-o atât de mult.

— Ce s-a întâmplat?

— Ia loc, te rog. S-a dorit o surpriză. Toată povestea pornește de la Ariciu. Am și eu partea mea de contribuție, nu zic nu.

​

În primele luni la minister, aveam experiența profesională a unui pui de căprioară în bătaia farurilor. Noroc cu Benone Aricescu, colegul meu de birou, băiat destupat la minte. Ne împărtășeam cazuri și necazuri de la muncă, ne mai întâlneam după program la un șpriț, aveam ce învăța de la el. N-am fost surprins când mi-a spus că e monitorizat de Siguranță, e o procedură de rutină, nu m-am impacientat. Tuturor ne vine rândul. Dar apoi mi-a propus să-i fac un serviciu. Normal că am acceptat pe loc, doar eram cei mai buni prieteni, mai ales când l-am auzit cu vocea pierită:

— S-a anulat. Clasic. Consemnat.

— Sună a avertisment, Ariciule?

— A destinație de vacanță. Bilete compromise. Ce mai vrei să știi?

— A, m-am prins. Sunt valuri. S-a întors cineva.

— Aș fi vrut eu. Nu, tinere, e vorba că nu mai pot pleca în vilegiatură. Mă gândeam să-ți propun ție, că tot nu mai pot recupera banii. O vacanță gratis la Balcic, cine nu și-ar dori?

— Eu.

 

Normal că n-aș accepta în ruptul capului biletele gratis. Suntem funcționari ai statului, integri și cinstiți. În schimb, m-a lovit la fix. Serviciu contra serviciu. Diana tânjea după o vacanță adevărată. Eu îmi doream să par genul de bărbat care poate oferi una fără combinații. Mă săturasem să-i spun că la anul mergem undeva, într-o destinație de vis. Dar nu asta era propunerea.

— Uite, mi-a zis, dacă tot vrei să faci ceva pentru mine, să te revanșezi… Diana ta e ca nevastă-mea, probabil se așteaptă la o bijuterie, o blană, o ceva... Michi, am încredere în tine. Trebuie doar să mă reprezinți la întâlnirea cu un investitor. O să primești o mapă cu acte să le studiem, nu e mare lucru. Știi cum e cu avizele la contractele cu statul, înainte să ajungă pe masa demnitarilor. După afacerea Skoda, ăștia suflă și în iaurt.

 

N-am întrebat mai multe. Dacă e vorba de corupție, există procedură. În instituțiile serioase, prostul care pune întrebări incomode deranjează mai tare decât cel care execută. Din reflexul acela de a nu complica lucrurile care par deja complicate, mă duc. Nu pentru că eram convins, ci pentru că nu eram dispus să încurc ițele pentru o întrebare. Aveam încredere în Ariciu - genul de încredere care nu vine din logică, ci din obișnuință. M-a derutat puțin partea cu cadourile. Dar eram decis să rămân integru. În fond, cuo vacanță sunt dator și eu, pentru Diana.

— Mai încape vorbă. Normal că te reprezint.

 

Pe drum îmi repetasem de mai multe ori că, dacă se încearcă ceva, rămân calm. Am ajuns la întâlnire, la ora stabilită, poftit în sala de oaspeți cu o cafeluță în față. Mă uitam pe geam de la nivelul 8, când a apărut investitorul. Mă așteptam la un tip rece, cu față de diplomat est-european și servietă metalică. A intrat un domn bronzat, care mirosea a apă de colonie și a leasing operațional. M-am mai liniștit puțin. Alături de el stătea Alex Dobrescu, zâmbind. Pe Alex îl știu bine, un tip alunecos, de formație doctor, am jucat de atâtea ori bridge împreună. Am suspectat genul de zâmbet care apare la stomatologii ce urmează să-ți spună cât costă. Mi-a înmânat mapa. Dacă eram puțin mai atent, evitam o situație stânjenitoare. Mapa mi-a scăpat pe jos și din ea s-a desprins un plic. Bani. Bancnotele s-au înșirat pe covor. Plicul era gros cât să-mi pierd capul și suficient de subțire încât să mă simt insultat.

 

Acolo s-a rupt firul realității. Pentru că mintea mea, ajutată de prea puțină încredere în coincidențe, a făcut ce știe ea mai bine: a complicat totul. Bani fără context. Livrare discretă. Intermediar cunoscut. Destinație turistică. Formalitate neexplicată. Concluzia a venit singură, logică: racolare. Nu dramatic, nu isteric. Ci rece, ordonat, aproape profesional. Am închis plicul. L-am ținut o secundă în palmă, ca și cum îi dădeam șansa să se explice. Nu s-a explicat. Să vând secrete pe care oricum nu le știam, nu poate fi ceva mai lipsit de sens. Așa că m-am întors. Omul era încă acolo.

— Nu e al meu, i-am spus simplu.

Și i l-am înapoiat.

— Sunteți sigur?

— Foarte sigur.

A luat plicul. L-a privit o secundă.

— În regulă.

Și am plecat. Seara, i-am spus lui Ariciu la telefon:

— Am refuzat plicul.

Pauză.

— Care plic?

Și, din felul în care a întrebat, am știut că, indiferent ce fusese acolo… eu îl făcusem deja mai interesant decât era cazul. Pe urmă ne-am aflat între patru ochi. Mă simțeam penibil. După câteva luni în minister începi să vezi semnificații peste tot. Dacă două persoane șoptesc în lift, sigur conspiră. Dacă nu șoptesc, sunt prea bine antrenate.

— Am crezut… că se încearcă ceva cu mine, am căutat să mă disculp.

— Cu tine? a repetat el. Fără supărare, cine dracu’ să te racoleze pe tine?

— Da… recunosc, nu e cea mai eficientă investiție.

 

A fost un gest de bunăvoință căruia i-am dat cu piciorul, și nici măcar nu era pentru mine. Demnitarul m-a făcut cu ou și cu oțet și a stabilit pedeapsa. Sunt consemnat la birou împreună cu Ariciu, pe perioada verii, ca într-o rezervă de spital. Dar acum mi-am învățat lecția. Îmi pare rău că l-am suspectat pe Alex pe nedrept. Firește, m-am dus să-mi cer scuze.

— Dianet, draga mea, am înțeles că o să vină și doctorul Alex Dobrescu la Balcic, pentru câteva zile. N-o să te simți singură. M-a asigurat că o să aibă grijă de Dianetul meu.

— Michi, știi foarte bine că nu-mi face nicio plăcere să călătoresc fără tine, mi-a spus draga de ea, fără urmă de reproș, din solidaritate cu necazul meu.

 

Acum am o altă problemă. Cum să fac să o conving.