Auzeam ca prin ceață vocea șoferului care fredona cântecul iubirilor pierdute. Ochii-mi erau lipiți de geamul mașinii care mă ducea spre Strada Mântuleasa și priveam ca-n transă locurile pe lângă care treceam, fără să deslușesc ceva prin ploaia deasă care îmbrăca orașul în cel mai trist gri posibil.

— Ce tango frumos, nu-i așa, domniță? Șoferul se întorsese spre mine și-mi aștepta aprobarea.

Mi-am scuturat bretonul și mi-am tras șalul de lână peste urechi, acoperindu-mi cât mai mult obrajii, nu voiam să vorbesc, nici nu voiam să-mi expun chipul, tot ce-mi doream era să ajung mai repede și să fiu cât mai invizibilă. Și să nu-l mai aud pe omul ăsta cântând melodia la modă, cea care rupea inimile bucureștenilor cu versurile ei pline de-o teribilă melancolie.

Mâinile îmi tremurau când am plătit și-am coborât, dar nu de la frigul zilei de noiembrie, ci din cauza acelui prea bine cunoscut frison pe care-l aveam de câte ori veneam aici. Și, deși de fiecare dată îmi promisesem că nu am să mai calc prin casa asta, deja azi era a treia oară când stăteam cuprinsă de fiori lângă zidurile ei posomorâte.

Câteva minute m-am plimbat prin fața casei, neîndrăznind să intru. Am călcat apăsat frunzele căzute pe trotuar, erau alunecoase, amestecate cu apă de ploaie, am strâns pumnii înfundați în buzunarele paltonului, am privit de jos în sus etajul unde trebuia să ajung. Simțeam cum hotărârea inițială mi se clatină, n-aș fi vrut să fiu aici, dar nici să mă întorc nu mai puteam. Anunțasem deja că astăzi vin la ședința supremă, aceea de încheiere, cum îi zicea baba, și mi-era teamă să renunț acum, ca să nu o supăr pentru timpul ei pierdut cu mine.

Ușa s-a deschis aproape singură când am intrat în curte și din holul de intrare care se căsca în fața mea m-a izbit întunericul amestecat cu miros de umezeală și de pisici. La fel era mereu, de când venisem aici prima oară, când încă era vreme caldă, fiindcă era luna august, însă casa asta mătăhăloasă avea în orice anotimp aspect tern și miros de igrasie.

Am pus pas după pas pe treptele care scârțâiau urât, ca și cum scara se văita și rânjea la mine. Și ca de fiecare dată, urcând aici, aveam impresia că mi-a legat cineva saci cu nisip de picioare, așa grele îmi deveneau, încât abia puteam să ridic talpa și să mai fac un pas.

Mi-am zis atunci, în august, că asta mi se întâmplă din cauza luptei crâncene pe care o duceam în sufletul meu, pentru că, în pofida prieteniei pe care i-o arătam Dianei, ceva din mine voia să-i facă rău ca s-o îndepărteze de Alex, bărbatul pe care eu l-am iubit înaintea ei, bărbatul ce-mi răpise inima, mințile și virginitatea în câteva zile petrecute împreună la Constanța, anul trecut. Îl iubeam nebunește și credeam că și el are sentimente trainice, chiar plănuisem să fugim împreună în lumea mare, când dintr-o dată el s-a răcit de mine și nu a mai venit la întâlnirile noastre.

Iar universul mi s-a năruit când am înțeles că între timp dragostea lui pentru mine a murit și că locul meu în viața lui Alex fusese luat de o altă femeie.

Și-am înnebunit de durere și de gelozie când l-am văzut strângând-o la pieptul lui pe Diana, pe noua mea prietenă, femeia care vrăjea toți bărbații și care l-a subjugat și pe iubitul meu.

Atunci, după nopți nedormite și zile în care nici apă nu reușeam să înghit, m-am hotărât să mi-l recuperez pe Alex și s-o îndepărtez pe Diana de lângă el și de lângă noi. Trebuia ca Alex să mă vadă din nou cu aceiași ochi de îndrăgostit pe care-i avusese când m-a dorit și m-a făcut femeia lui.

Despre adresa aceasta de pe Strada Mântuleasa am aflat de la femeia care vine în casa părinților mei pentru curățenie. Ea povestea cum i-a făcut în urmă cu ceva timp farmece unei rude de la țară cu care se certase pentru pământul moștenit. M-a speriat cum s-a jurat că baba la care fusese chiar este vrăjitoare, căci, în mod ciudat, acea rudă s-a prăpădit brusc, a căzut într-o fântână și a murit înecată.

M-a speriat, e drept, dar mi-a și adus, după multe frământări, ideea că astfel aș putea scăpa și eu de umbra Dianei care se strecurase între mine și Alex.

Prima dată când am ajuns în casa aceasta, vrăjitoarea, o babă țigancă, m-a măsurat mult timp de sus și până jos cu o privire neagră ca iadul, mișcându-și agitată buzele vineții ca și cum din gura ei voiau să iasă cuvinte, dar nu puteau.

Înlemnisem în picioare în fața ei, ochii aceia mă sfredeleau și simțeam cum mă ard. Aș fi vrut să mă întorc pe călcâie și să fug de-acolo, și totuși, în același timp îmi căutam curaj să rostesc numele persoanei pentru care venisem în căutare de ajutor vrăjitoresc. Dar baba parcă mă ghicea, căci și-a ridicat palma în aer, oprindu-mi o clipă agitația, și mi-a făcut semn să mă apropii de jilțul mare din lemn sculptat pe care ea ședea ca o regină.

Și-a înfipt un deget în fruntea mea, era rece ca gheața și ascuțit ca un vârf de țurțure. Tremurul corpului mi s-a amplificat, când buzele ei s-au rotunjit și-a pronunțat cu voce răgușită:

—  Știu că te gândești la o femeie, știu cum este și ce vrei să fac eu pentru ea.

Și-a luat degetul din fruntea mea, iar în privirile negre i s-au aprins luminițe galbene, avea ochi de pisică, iar fixitatea cu care mă privea m-a speriat și mai mult, mai ales că-n camera aceea înaltă, întunecoasă și urât mirositoare, respirația mea precipitată se auzea cu un ecou de vaiet.

Fără să mă slăbească din ochi, mi-a întins trei cărți de tarot, cu spatele lor spre mine, erau jerpelite și murdare încât cu greu m-am putut sili să o ating pe una dintre ele.

A scos un sunet ca de aprobare când a văzut ce alesesem, și-a apropiat-o de gură și a început să-și miște buzele peste ea, descântând-o, iar mai apoi a suflat peste colțurile cărții și a aruncat-o sub jilțul ei.

Cu aceeași mână cu care mai devreme mă chemase lângă ea, mi-a făcut semn să plec.

Iar în zilele care au urmat, n-am putut dormi, n-am putut să mă concentrez la treburi, n-am putut să mă uit în oglindă. Mi-era frică pentru ce făcusem, mi-era teamă să nu se afle c-am fost la o vrăjitoare, mi-era rușine să o întâlnesc, fie și din întâmplare, pe Diana.

În ziua-n care mergeam spre salonul unde-mi aranjam părul, mi-a trecut prin minte să fac o schimbare culorii mele, convinsă că dacă-mi oxigenez buclele și devin blondă, Alex o să fie plăcut surprins și-ar putea redeveni iarăși interesat de mine, căci mi-era clar că între timp își schimbase preferințele în materie de femei. Trecuse de la una brunetă, cum eram eu, la alta blondă, iar inconstanța asta mă sufoca.

Și brusc mi-am amintit cum, fiind la o serată unde dansam împreună cu un grup de prieteni printre care se aflau Diana și Alex, el a început să-l imite pe Fred Astaire și să ne cânte melodia ce făcea furori în capitală: „Iubesc femeia de dor nebună...blonda sau bruna, îmi e totuna, deopotrivă le iubesc, deopotrivă le doresc...”

Diana râdea grațioasă, legănându-se lângă el, și-am invidiat-o pentru părul ei revărsat în onduleuri aurii-roșcate pe umeri, care o făceau să semene cu Ginger Rogers. Se potrivea cu Alex, erau frumoși împreună și lumea îi admira, așa cum era admirat la cinematograf celebrul cuplu hollywoodian.

Dar n-am mai ajuns la salon. Probabil din cauză că mă gândeam atât de obsesiv la Diana, hazardul a chemat-o înaintea mea și-am întâlnit-o pe strada Oituz. Mi-a vorbit scurt, avea un aer pierdut, părea încurcată, tot întorcea capul și verifica mulțimea de trecători din spatele nostru, de parcă aștepta să vadă pe cineva anume.

Am fost sigură că-și dăduse rendez-vous cu Alex și voia să scape de mine. I-am zâmbit cordial, deși îmi venea să urlu, și i-am admirat încă o dată părul și rochia pe care o purta în ziua aceea, deși în adâncul inimii o uram cu patimă, iar sentimentul ăsta îmi aducea mulțumire că apelasem la baba care-i făcuse vrăji.

Totuși, când am aflat că tatăl Dianei a murit, m-am simțit vinovată și m-am întrebat dacă nu cumva vrăjitoria acționează și asupra celor apropiați ei. Și voiam să mă conving că nu este așa, căci nu voiam să sufere altcineva în afară de Diana.

De aceea, m-am dus a doua oară în casa de pe Strada Mântuleasa, crezând că se poate schimba ceva în legătură cu vraja aruncată asupra Dianei.

De data asta, baba mi-a vorbit de cum am intrat la ea în cameră:

— Știu ce gândești, dar nu se poate întoarce ceva deja făcut. Doar o ședință supremă poate să încheie totul. Asta vrei acum?

M-a speriat ideea de încheiere, intuiam vag ce ar putea să însemne, de-aceea am făcut din cap semn că nu, nu asta vreau.

Atunci, mi-a întins, ca și prima dată, trei cărți vechi și unsuroase de tarot, tot cu spatele lor spre mine și am ales una dintre ele, iar vrăjitoarea, cu ochii ei negri ațintiți în ochii mei, a lipit cartea de buzele-i care îngânau cuvinte de neînțeles și apoi a aruncat-o pe jos, sub jilțul pe care stătea, cum făcuse și la prima mea vizită.

Apoi, cu palma întinsă, mi-a făcut același semn prin care-mi cerea să ies din camera ei și să plec.

Dar neliniștea sufletului și zbuciumul gândurilor, nu mă lăsau în pace, la orice zgomot mă speriam, presimțeam ceva rău și eram ca un arc gata să sară. Ieșeam doar pe seară din casă și mă feream să fiu văzută, de parcă cineva, oricine de pe stradă, ar fi putut recunoaște în mine pe fata care intra în casa vrăjitoarei cu gândul de a se răzbuna pe prietena ei.

„Dar Diana nu-ți este prietenă, îți este rivală”, auzeam o voce care mi se zbătea permanent în cap. „E vina ei că s-a băgat între tine și iubitul tău”, continua, perfidă, vocea aceea.

„Nu trebuia ca Alex să mă trădeze, el este vinovat”, gândeam cu claritate uneori. „Lui nu-i pasă cât de mult rău face femeilor care se îndrăgostesc de el, le trage în mrejele unei iubiri bolnave și apoi le părăsește fără scrupule”, îmi spuneam revoltată pe destinul care mi-a scos în cale pe acest om din cauza căruia am ajuns să fac lucruri urâte, de care nu mă crezusem vreodată în stare.

„Diana este o victimă, ca și mine, nu trebuia să fac ceva împotriva ei”, îmi gândeam vinovăția imensă care îmi apăsa sufletul. „Ea mi-a arătat prietenie și nu are nicio vină că s-a cunoscut cu Alex și că are sentimente pentru el, căci nu cred că ea știa dinainte că el este al meu, că eu îl iubesc și că el mă iubește”, încercam să mă conving de un adevăr care mă durea căci, deși în adâncul ființei mele știam că așa este, refuzam să-l accept.

„Dar poate știa și nu i-a păsat, doar a vrut să mi-l fure, să se distreze, să-l ademenească și pe el cu frumusețea ei irezistibilă, așa cum face cu fiecare bărbat pe care-l întâlnește, deși este femeie măritată”, mă chinuiam la nesfârșit cu aceste incertitudini.

„Atunci, este bine cum am procedat, incantațiile făcute de vrăjitoare vor distruge farmecul pe care Diana l-a aruncat asupra lui Alex și-o vor îndepărta de el”, îmi spuneam tremurând de grozăvia pe care o făcusem.

Așa îmi chinuiam somnul și liniștea, cu zeci de discuții cu mine însămi, cu disperare că greșisem și, totodată, cu credința că procedasem bine. Balansam între toate lucrurile, între etapele vieții mele de până atunci, eram singură și nefericită.

Și-n tot marasmul acestor obsedante gânduri, chiar am vrut și eu să mă sinucid, inspirată de moda asta stranie care acaparase pe mulți alți tineri care voiau să scape de dezamăgirile și greutățile vieții. Nu vedeam cum aș mai putea trăi cu sufletul scrijelit de o iubire imposibilă și măcinat de vinovăție pentru răul pe care-l îndreptam spre femeia care-i răpise inima bărbatului iubit de mine.

Într-o zi din sfârșit de octombrie, a ajuns la mine vestea că Diana a divorțat și că nu mai locuiește cu soțul ei. Am fost convinsă că era un alt plan al ei făcut împreună cu Alex: să fie liberi amândoi și să poată forma un cuplu în fața lumii.

Și, totuși, mai aveam o urmă mică de speranță că poate lucrurile nu stau așa, că ideea cu relația lor este doar o scorneală a propriei mele minți obosite de disperare și de nesomn, care-și imaginează trădări și dezastre.

Zile lungi am fost ca un leu în cușcă, nu mă puteam concentra la nimic iar prin minte îmi treceau imagini cu zâmbetele lor alăturate într-o dulce, torturantă complicitate și cu privirile lor contopindu-se cu pasiune, așa cum îi surprinsesem adesea.

Ieri, nu m-am putut stăpâni și am mers la casa unde știam că locuiește Alex. Voiam să-i mărturisesc inima mea grea de sentimente potrivnice, dar la sonerie nu mi-a răspuns nimeni. Alex, se pare, nu era acasă.

Am plecat răvășită de inutilitatea oricărei acțiuni, dar la colțul clădirii m-am oprit ca lovită de fulger. Din capătul opus al străzii veneau ținându-se de braț, Alex cu Diana. Veseli, lipiți unul de celălalt, plutitori pe deasupra trotuarului, cu obrajii roșii și ochii strălucitori, cum numai îndrăgostiții au.

M-am ascuns repede, nu voiam să mă vadă. Tremuram, mă prăbușisem, văzusem aievea ceea ce sperasem să fie doar o farsă a imaginației mele. În clipa aceea aș fi putut să ucid și în minte mi s-a aprins și mai mult gândul răzbunării. Și nu am mai simțit decât ură și nebunie, niciun sentiment de vinovăție nu mă mai atingea.

M-am hotărât să merg până la capăt și azi am ajuns a treia oară la vrăjitoare ca să închei totul. Va fi ședința supremă și, deși tremur și am inima grea, nu îmi mai este frică. Și nici remușcare.

Baba mă sfredelește cu ochii ei hipnotizatori, mă citește, acum înțeleg bine. Știe ce vreau, văd cum i se întunecă și mai mult fața, iar privirea i se subțiază, se face ca o lamă de cuțit ce-mi feliază sufletul deja coborât în iad. Mă întreabă cu voce hodorogită:

—  Ești sigură?

—  Da, vreau să fie încheiere. Trebuie, căci înnebunesc prea mult și...

Ridică palma și-mi oprește vorba, are dreptate, nu contează cuvintele, motivele, explicațiile.

Îmi întinde trei cărți de tarot și-mi spune să le aleg pe toate, iar pe spatele fiecăreia dintre ele să scriu numele persoanei pentru care aleg încheierea. Adică, moartea.

Baba nu se uită la ce am scris, nu o interesează spre cine aruncă blestemul, poate nici nu știe să citească. Ia cărțile, le lipește de gură și rostește incantații lungi și ciudate, șuieră din buze și gâlgâie din gât, pune salivă pe numele scris de mine pe fiecare carte.

După câteva minute, mi le pune în palmă și-mi strânge bine degetele peste ele.

— Fii atentă, iei una câte una și le arunci pe rând într-o apă mare și de fiecare dată te gândești la cine ai scris acolo, pe cărți. Ai grijă, doar la cine este scris acolo, îmi spune vrăjitoarea și mă împunge cu degetul în frunte, așa cum a făcut prima oară când am venit aici.

Nici nu știu cum mă trezesc înapoi în stradă, merg automat pe lângă oameni, case și mașini, dar nu-mi dau seama ce văd și nici pe unde sunt. Înregistrez vag pe cineva care mă salută, îmi trece prin minte că nu trebuie să știe nimeni unde am fost, de unde vin, unde mă duc și, mai ales, ce strâng în palmă.

Pașii mă poartă spre centrul orașului, burnițează și bate vântul, dar nu simt nici ploaia, nici frigul. Doar un iz de baltă îmi atinge nările, asta e toată senzația pe care o am mergând așa, fără de țintă.

La Podul Senatului, mă opresc brusc, dându-mi seama că izul pe care-l simțeam vine dinspre Dâmbovița care curge, leneșă și murdară, aproape de picioarele mele.

Și, cum mă arde teribil greutatea pe care o port în pumnul strâns peste cele trei cărți de tarot, iar în jurul meu trecătorii sunt rari, ascunși sub umbrele, iau decizia să fac aici ceea ce mi-a spus vrăjitoarea: să arunc pe rând câte-o carte, gândindu-mă de fiecare dată doar la persoana al cărei nume l-am scris pe acea carte.

Deschid palma și abia acum văd fețele celor trei cărți pe care vrăjitoarea le-a ales pentru mine.

Prima este „Diavolul”, o iau între degete și-mi aduc aminte de prima mea întâlnire cu Diana, în trenul care ne aducea de la mare pe amândouă. Ce frumoase, bronzate și încrezătoare eram amândouă! Și la fel de îndrăgostite de minunatele valuri verzi-albastre în care fiecare dintre noi adora să înoate. Atunci parcă m-a pus Necuratul să-i fac confidențe despre iubirea mea, fără să bănui ce furtună stârneam în sufletul ei îndrăgostit nu numai de aceeași mare, ci și de același bărbat ca și mine.

...o las să-mi scape, cartea plutește o clipă, apoi e mânată de vânt pe deasupra apei de sub mine, iar eu o privesc cum este luată de curent și purtată pe albia râului, undeva, departe...

A doua carte este „Îndrăgostiții”, și mi-este amar gândul la Diana veselă în plimbările noastre, sporovăind cu farmec despre atâtea lucruri, frumoasă și grațioasă, cu buzele conturate de-un natural roșu intens, așa cum au femeile care-s sărutate mult și bine și-al căror unic fard este căldura strălucitoare a iubirii împărtășite.

...plutește, ca și prima, se-nvârte prin aer și apoi coboară liniștită pe unda apei care o înhață și o poartă cu ea...

A treia este „Moartea”, aș vrea să plâng, dar nu pot. Aș vrea să-mi țin gândul fixat pe Diana, cum era când înotam la ștrand sau cum ne duceam amândouă la plimbare sau la cinematograf și vorbeam despre toate, ca și cum nimic nu se interpunea între noi două. Însă figura lui Alex era mereu insidioasă între noi, pendulând între o veche iubire și alta mai nouă, mai proaspătă. Mai tentantă. Alex, cel pe care-l văzusem chiar ieri cu câtă fericire o ducea pe Diana în casa lui.

...las să-mi alunece dintre degete și a treia carte, o privesc cum e primită de apa cenușie și, brusc, înțepenesc și nu mai pot să respir, căci îmi dau seama că mai înainte gândul îmi zburase o clipă de la Diana...

„Nu se poate, nu se poate”, urlam în mine, și repede am început să mă gândesc la toate momentele petrecute numai cu Diana, ca și cum prin acest prea-plin de viziuni cu ea, aș fi putut acoperi acea scăpare a minții mele de mai devreme.

Următoarele luni au trecut ca un haos, m-am îmbolnăvit, am avut o urâtă cădere nervoasă pe care medicii nu au putut-o descifra și, prin urmare, nici trata.

M-au internat, apoi m-au externat, mi-au prescris fel de fel de leacuri, dar nimic nu mă putea scoate din apatia în care mă adânceam cu fiecare zi mai mult. Zăceam cu ochii în tavan, nu voiam să ies din casă, abia mâncam, pe prieteni nu-i lăsam să mă viziteze, doar rareori citeam scrisorile pe care mi le trimiteau și-n care-și exprimau grija și nedumerirea pentru starea mea, iar uneori mă țineau la curent cu micile cancanuri ale vieții bucureștene.

Diana a încercat o dată să vină la mine și, cum nu am primit-o, mi-a scris câteva rânduri vesele care-n mod sigur erau menite să mă scoată din depresie. Eu nu i-am răspuns, nu mai aveam niciun motiv să țin vreo legătură cu ea.

Mai aflam uneori, din scrisorile unor prieteni, câte o bârfă despre Diana și despre vreun bărbat amorezat de ea, dar nu mai aveam putere să mă întreb ca altădată unde este Alex în tot tabloul și care mai este relația lui cu Diana. Dar, aparent, toată lumea era bine și asta mi-era suficient să știu. Și dacă toți erau bine, iar zilele și lunile treceau normale, pentru mine era un semn că vizitele pe care le făcusem în clădirea de pe strada Mântuleasa nu fuseseră decât niște prostii, și-atât. Așa trebuia să fie, așa voiam să cred că este!

Oricum, în tot timpul scurs de când aruncasem în Dâmbovița cărțile mizerabile de tarot, am fost parcă anesteziată, nu mai aveam păreri, nu mai râcâiam amintiri și doruri prin mine, nu îmi mai păsa. Simțeam că, dacă m-aș fi tăiat la o mână, nici sânge n-ar fi curs, de parcă nu mai aveam niciun strop de viață în mine.

Dar mi-era, într-un fel, bine. Nu mă mai chinuiau nici neliniștile iubirii și nici remușcările, niciun chin, nicio vinovăție, nimic.

La un moment dat, speriați de starea în care mă cufundasem, părinții mei au luat decizia să mă trimită la o mătușă care locuia la Sinaia, încredințați că aerul de munte este cel mai bun tonic și medicament pentru mine.

Am plecat la început de iunie, când totul era verde în jurul meu. De data asta nu mai aveam ca destinație plaja aurie, ca în celelalte veri anterioare, însă nu simțeam amărăciune și nici dor de mare, ci doar curiozitate pentru locurile spre care mă îndreptam acum, necunoscute încă.

Și-n măreția munților, mângâiată de serenitatea naturii, am început să mă autosugestionez și mai mult că nimic rău nu se va întâmpla nimănui, că toți vor fi bine pe mai departe, că și eu voi fi bine, vindecată de întunericul din mine.

Am început să mă plimb, ieșeam cu încredere din casa mătușii și străbăteam locurile însorite fără teama de a fi recunoscută de cineva.

Chiar am început să trimit scrisori prietenilor din București, în care le povesteam despre farmecul pajiștilor și stâncilor întâlnite la tot pasul.

Începuseră iar să mă țină la curent cu viața mondenă a orașului, cu sindrofiile la care luau parte, cu bârfele și noutățile, printre care, la un moment dat, am aflat că Diana se despărțise de Alex, că plecase singură la Paris, iar el, ca de obicei, plecase la Balcic.

Toate astea nu mi-au adus vreo impresie puternică, doar am simțit în mine liniște că erau cumva bine și că lucrurile mergeau mai departe pentru ei, odată cu timpul, odată cu schimbările și cu viața...

„Probabil încep să mă vindec, nu mai sufăr, nu mă mai doare”, așa-mi spuneam liniștită, în muzica brazilor care fremătau în vânt ca niște valuri de mare. Ca o promisiune că va fi bine. Și respiram adânc aroma vie a cetinii, a ierbii, a florilor de munte, convinsă că scăpasem de-o mare primejdie și că, de aici înainte, nimic rău nu se mai poate întâmpla.

Dar nu a fost așa, căci într-o zi, corespondența primită de la București a conținut o veste groaznică: Alex murise!

A fost un șoc teribil, n-am mai putut să mă mișc, să respir, voiam să mor și eu pe loc, imediat. Ochii îmi ardeau, aș fi vrut să pot plânge, dar nu aveam lacrimi.

Citeam în transă cele câteva rânduri ale scrisorii: trupul lui fusese găsit de niște pescari alertați de faptul că-n larg barca lui Alex plutea în derivă. Se pare că vâslise singur și coborâse în apă să înoate, iar un spasm muscular sau poate oboseala, l-au făcut să nu mai poată rezista.

În plicul cu scrisoarea care-mi adusese tragica știre, am găsit și pagina din Gazeta în care fusese publicat necrologul pentru Alex, care conținea și amănunte oferite de medicul legist și de procurorul care se ocupa de caz.

Am aflat că printre lucrurile lui, chiar pe masa din camera unde locuia la Balcic, fusese găsită o hârtie pe care Alex scrisese ceva „care pare să fie un bilet de adio”, se arăta în articolul din ziar, articol care conținea și facsimilul acestei ultime scrisori lăsate de Alex:

„Seara asta vreau să înot în marea noastră, așa cum făceam amândoi împreună, cândva. Mă voi duce spre Capul Caliacrei, aștept să răsară luna din valuri și voi coborî din barcă să o prind în brațe, să-mi culc trupul pe obrazul ei și să adorm. Sunt prea obosit... și tu nu ești aici ca să-ți spun că-mi este dor.

Adio, doamnă! Adio, mă, Nanuc!”.