top of page
.png)
Hali’i Kai, Big Island, Hawaii
Dacă e să fiu sincer până la capăt, eu tot n-am înțeles ce e Hali’i Kai asta. Bun, OK, e-un spațiu de cazare, dar ce e, concret? Hotel, hostel, pensiune, gazdă? Stai acasă la niște prieteni? Cine poate să explice, așa, ca pentru un țăran rural ca mine, ce ăla „Home Community”, cum zice-se c-ar fi Hali’i Kai de care zic? Dar s-o iau cu începutul. Grig Bute a lansat infamanta sintagmă „oameni de turism”, cu care sunt întrutotul de acord, cu observația că, dacă chiar ne luăm în serios, atunci bine că l-am împușcat pe bietul Nea Nicu la timp, că altfel ne dădea clasă la toți și devenea pe bune Primul Turist al Țării (după ce le luase fața și altora, cu „Primul Miner al Țării”, „Primul Bărbat al Țării”, „Primul Dac al Țării” etc). Păi câte locuri am vizitat eu și câte Nea Nicu? În România, în Europa, în lume? Numai cu „spațiile de cazare” din Africa și m-ar face terci, ca să nu mai zic de cabanele lui de vânătoare de-aici de la noi, puzderie față de cabanele mele montane, câte-au mai rămas și alea! N-am ce face, ca om de turism nu mă pot pune cu Nea Nicu, unu la unu, așa că recurg la mișelii, ca Manea slutul și urâtul: sun un prieten. Amicul a fost în concediu în Big Island și-mi spune următoarele: „O ciudățenie. Insula e mare, dă-o dracu’, cât două județe de la noi, Brașov și Sibiu puse la un loc, da-i pustie că nu-s oameni, doar turiști. Și nu-s oameni că n-au unde sta, că-i numai lavă. Și d-aia fierbințișoară, care curge, băga-ți-ai deștu-n ea, și d-aia care s-a răcit, neagră ca fundul de bivoliță. Unde să-și facă oamenii case? Bine, mai e și pământ bun, pe coasta de est, da’ acolo-i junglă, chestii, rezervație naturală, nu poți s-o iei la drujbă ca bezmeticul, că nu ești în Bucovina. Eu am stat în Hali’i Kai asta de-ți zic, care-i mișto, chiar mișto, m-a costat o căciulă de bani, nu știi tu, că ești sărac: o oază artificială, mă, în deșetul ăla negru de lavă. Flori, chestii, copaci, căsuțe, păsărele, da’ dacă faci doi pași dincolo de oază, vezi negru-n fața ochilor. Negru cât cuprinde. Ca să nu te deprimi, trebuie să mergi cu capul dat pe spate, să vezi numai albastrul cerului, da’ iar nu poți, că pășești dracu’ într-o crăpătură, cazi și-ți rupi gâtul. Ca lava nu e netedă, e spartă-n ’jde mii de milioarde, ca drumurile noastre toate. Bine, n-aveam eu treabă cu lava, îi luam p-ăștia micii și mă duceam la plajă, la Waikoloa, să se bălăcească sub ochii mei, cât beam și eu oleacă de beri. Era safe, nu-i problemă, că-n largul golfului ridicaseră plasele anti-rechini”.
Spintecătura Țarcului, masivul Țarcu
Locul ăsta de care spun nu se numește în niciun caz „spintecătura Țarcului”, cel puțin nu pe hărți; i-am întrebat pe ciobani unde găsim apă și ei ni l-au arătat, botezându-l, dar despre cum se numește în mod oficial, nu știu, n-am idee. Face parte din culmea de legătură dintre masivul Godeanu și masivul Țarcu, așa că locul e probabil disputat, neputând nimeni să spună că face în mod clar parte fie dintr-un masiv, fie din altul; oricum Țarcu și Godeau sunt foarte slab delimitați, mergi și mergi și mergi, și la un moment dat nu mai ești în Țarcu, ai trecut dincolo-n Godeanu. Unde? Când? Nu știe nimeni. De-aia propun Spintecătura că linie de frontieră și-am încheiat discuția! Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti: acolo m-a mușcat o viperă. Nu, mai întâi s-o iau cu începutul: toți munții sunt plini de vipere, dar aceste dihănii sunt extrem de sfioase, rar se văd la față, iar când totuși zărești una se ascunde imediat, deși e-un animal lent, câtuși de puțin sprinten. Dar simplul fapt că ele există a dus la următoare dispută: să cărăm cu noi parazăpezi, sau nu? „Parazăpezile” astea sunt un fel de manșoane de fâș care se trag peste gambe, de la genunchi în jos, și acoperă partea de sus a bocancilor – bine, ele sunt gândite pentru altceva, nu pentru mers vara pe traseu, dar noi la asta le folosim. Sau, mai exact, unii le folosesc, alții nu. Primii îi acuză pe cei din urmă de lene, iar aceștia îi acuză pe primii de lașitate – disputa ar fi rămas netranșată dacă la Spintecătură nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat. Concret: după o zi de mers, lungă și grea, îmi conduc mica trupă în susul pârâului arătat de ciobani, căutând loc de campare. Aici, nu, aici, nu, aici, nici... poate după curba aia din față... „Mihaaai!” (țipăt de fată, din spate), mă-ntorc să văd care-i baiul și calc pe-o viperă ce se sorea pe pietre, viperă pe care o văzuseră toți din spatele meu, numai eu nu, cum eram cu ochii roată după locuri de cort. Dar berzei chioare îi face Dumnezeu cuib: am călcat dihania mai sus de mijloc, iar ea când s-a răsucit să muște n-a putut ajunge mai sus de carâmbul bocancului drept. Bunînțeles că eu am sărit ca ars, abia după mușcătură, pe când vipera a plecat liniștită în treaba ei (o călcasem din greșeală, nu ca s-o strivesc). S-au adunat toți în jurul meu să mă oblojească, n-aveam nimic, am găsit loc bun de corturi, am campat, au dormit toți ca porcii. Nu și eu. M-am trezit de câteva ori, m-am uitat cu lanterna la urma minusculă din pielea bocancului. Vorba lui Nenea Iancu: om cu noroc!
Conacul Gal, satul Calnic
Calnicul acesta e-un sat mic, nu foarte mic, dar mic, undeva pe drumul dintre Sfântu Gheorghe (Sepsiszentgyörgy, cum îi spun cei care-l locuiesc) și Băile Malnaș (Málnásfürdő). Nimic n-ar fi de capul Calnicului, dacă n-ar fi conacul. Dar fiind conacul, satul are parte de turiști, pe care încă nu-i tratează cum se cuvine – cred că nu pricep de ce vin pe capul lor și nu-i lasă să-și vadă de agricultură, de fân, de ceapă, de vite, de cartofi, de pruni și de oi. Altfel, satul e prosper, în sens agricol; oamenii nu-s săraci. Totuși, nu-s în mileniul trei. Eu am scris „Gal”, pentru că n-avea rost să pun de diacritice aiurea în română, dat fiind că numele n-are nimic românesc: Gaál Kúria îi zice în maghiară, nu că m-aș apuca acum să dau amănunte, m-aș băga ca musca-n curul calului. Cine are chef, poate să intre pe site, că de-aia și-au făcut oamenii site trilingv, și să afle de acolo tot ce dorește, eu sunt cu ale mele. Mai exact, cu povestitul a cum am ajuns acolo și cum am petrecut, că asta e interesant, nu detaliile istorice! A fost ideea lui socru-meu, cu care am o dispută veche, niciodată tranșată decisiv: el este maghiarofob, eu, maghiarofil. Râdem, glumim, ne înțepăm, dar când ajungem la fundul sticlei de whiskey o dăm pe românisme de-alea nasoale, care se termină invariabil cu concluzia că interlocutorul este pa. Ne pare rău a doua zi, când ne trezim cu capul mare, dar nu trec două-trei luni c-o luăm de la capăt, așa că domnul socru a decis: dacă tot ne certăm pe „drepturile ungurilor”, măcar să ne certăm la ei acasă, astfel încât să câștige și ei un ban. A plătit el cu drumul și cazarea, eu am rămas responsabil cu băutura. Nu m-am făcut de rușine! Am stat până târziu în sala de mese, foarte frumoasă, amenajată în fostul celar al conacului, cu decor minimal, de bun-gust. Am luat vin la sticlă doar la început, dup-aia, când vorbele au început să-și ia zborul, am trecut pe vinul casei (bun și ăsta, nimic de zis). Am fost atent să nu mă-mbăt până la sfârșit ca să nu mă-nșele careva la notă, dar n-a fost cazul: gazdele se luau în serios ca oameni de afaceri, n-au trecut nimic în plus, ba ne-au dat și pâine gratis (nu știu de ce!). Dar la final m-a luat flama. Ultima amintire e că mă dădeam de-a berbeleaca pe panta abruptă, înierbată, care coboară de la conac spre poarta proprietății. Nu era nici unu noaptea.
Brit’ Hotel, Chambéry
„Ești ieftin”, mi-au spus aproape toate fostele mele prietene, înainte de a mă părăsi. Să nu credeți că vorba asta nu mi-a lăsat o traumă! Mi-a lăsat, cum să nu. Dar, dacă nu răsucești cuțitul în rană, nici n-ai cum să scapi de ea, heya? Da, sunt ieftin: mănânc ieftin, beau ieftin, muncesc ieftin... mă cazez ieftin. Așa, și? Să mi se taie capul? Uite, la Chambéry am stat la Brit’, lângă autostradă, și nu numai că n-am murit, ba chiar m-am simțit foarte bine (mă rog, mi-am luat și oleacă de beri în cameră, dar asta-i altă discuție) și n-am de gând să reneg vreodată Brit’-ul, ieftin sau neieftin. Plus că... ! Ajungem seara la cazare, frânți de muncă, și ne băgăm direct la somn. A doua zi, iar (plus beri la pachet), a treia zi, iar. Contractul e gata, din țară vine cineva (actuala mea soție) să-mi țină de urât, am și eu timp și bani să mă plimb prin fosta capitală a Savoiei franceze, și nu-mi pare rău deloc: orășelul e modest, dar munții sunt splendizi, iar lacul (Le Bourget) e cel puțin merituos (eu unul m-am bălăcit ca un purcel, deși n-ai voie, dar e foarte mare și doar o foarte mică parte a țărmului e supravegheată). Seara e diferită de cele precedente, adică, gata cu crăpelnița de la supermarket și cu berile în cameră, mergem la restaurant, desigur, în corul de glume dubioase ale băieților („Mihai, mare boier!”). Cina nu e cine știe ce, dar eu reușesc să mă pilesc fulgerător și să mă fac de râs, plângând (la propriu) după briceagul meu sard, pe care o fostă mi-l adusese din Sassari, de la mama lui (cadou!). Că dacă nu eram dobitoc, nu-l țineam în bagajul de mână, să tai cu el salamul pe ziar, în aeroport, îl puneam frumos în bagajul de cală și-l aveam și-n ziua de azi. Dar, de! Dumnezeu e mare, îți dă, ba-ți bagă și-n traistă, dar când te vede prost, Se scârbește și-ți și scoate. A doua zi, deși mă durea capul cum numai voi știți, m-am plimbat cu dumneaei prin centrul istoric al Chambéry-ului, braț la braț, romantic, deși mie mi-era târșă c-o să scăpăm trenul. Habar n-aveam eu care era planul: „Uite un magazin de bricege! Vrei să-ți cumpăr unul?”. Am intrat, bonjurică, bonjurică, voasi mesieu’, avem acilea un briceag frumos, la doar 99 de euro; observați, vă rog, acest mâner splendid, translucid, din corn de girafă! Practic, aveți noroc, este un lot special care-i întâmplător la reducere! M-am uitat în ochii lui și mi-a întins alt briceag: „10 euro, cu mâner din lemn de fag”. Am și acum briceagul ăla savoiard (pe nume „opinel”), ce mi-a câștigat puncte grele în ochii colegilor de muncă, dar despre asta, altă dată, cu altă ocazie.
bottom of page