Într-o toamnă tristă s-au mutat ei, iar spațiul din casă s-a micșorat considerabil. O familie cu 3 copii: Diana, Nicu și Maricica. Fata cea mai mare, Diana,  era frumoasă doar la exterior și avea ochi schimbători. Când soarele dimineții se oglindea în ei, privirea fetei era de un verde ca marea murdară. Dar seara, pe când amurgul își trăgea sufletul pentru ultima dată, ochii ei erau de un albastru întunecat și jucăuș. Ca  al oricărui animal prădător ce iese noaptea la vânătoare. Știam cine era ea, de aceea o urmăream îndeaproape din întunericul camerei. Diana încerca mereu să se strecoare afară fără să fie surprinsă de bunicul ei. Cred că se temea de el. Îmi făcea o deosebită plăcere să o îngrozesc pe Diana. Scuipam și sâsâiam într-una când o vedeam. Iar atunci ea o zbughea copilărește, călcând totul în picioare.

​

Însă lucrurile s-au schimbat.

​

Stăpânul meu era nespus de furios pe mine. Nu-mi închipui ce-l făcuse să reacționeze așa. Doar ce atinsesem din greșeală un turn istabil format din cărți prăpădite și ulcioare vechi, când acestea au considerat că e mai bine dacă și-ar schimba locul. Lucrurilor din casă le place să se mute singure atunci când nu e nimeni prin preajmă. Doar că, atunci când aleg să facă asta, nu e tocmai cel mai bine și pentru mine. Am privit cum ulcioarele au dansat în aer pentru o secundă cât o eternitate, iar apoi s-au prăbușit cu viteză, dornice să îmbrățișeze pământul din care s-au născut. Sunetul ascuțit al lutului crăpând m-a făcut să înlemnesc cu o lăbuță în aer, atentă la dezastrul pe care îl dezlănțuisem.

​

Am fost smucită din locul meu și pusă între ușă și toc. Stăpânul meu a continuat să mă strângă cu ușa, până ce am simțit că voi exploda. Tot ce îmi mai amintesc, înainte să mă fi pierdut, a fost faptul că stăpânul meu... s-a oprit.

 

De nicăieri, Diana era acolo, luându-și bunicul de mână pentru prima dată. Apoi, cu ochii mari de groază, îi dădu drumul mâinii privindu-l fix în ochi. Acei ochi zdrobitori erau ochii unui copil hotârât care a înțeles perfect fapta bunicului său. Aceea era privirea unui copil carecunoștea urmările dezastrului și ar fi făcut orice să oprească răul.

 

Acei ochi mari și înfricoșați au fost ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să cad într-un somn adânc.

 

Am fost și eu una dintre ele. Una dintre pisicile ce și-au pierdut viața în dugheana casei de pe casa Traian. Și am pierdut. Asemeni unei muște ce-și prinde aripa  în pânza unui păianjen, conștientă că atunci când trupul ei va înceta să mai lupte, creatura își va târâ piciorușele subțiri către ea și o va mânca.