top of page
.png)
Luni, 22 iulie 2024, orele 19:00 neprecis, la terasa Green Hours din București se vor întâlni Cezar Amariei, Tudor Ganea, George Dumitru, Cristian Teodorescu, Florin Iaru, George Cornilă, Bogdan Răileanu și Mihai Buzea. Augustin Cupșa va da țeapă. Scopul declarat al agapei: trasarea liniilor directoare ale literaturii române contemporane. Scopul ei nedeclarat: băutul porcesc de bere rece. Scopul adevărat, desigur, nu îl vor cunoaște decât doi oameni de la masă, iar aceia știu să tacă. - Uitați, bă, ce temă le-am dat eu la copii, va spune Buzea, înăbușindu-și o primă râgâitură. Poza asta, bă! Le-am dat poza și le-am zis să scrie un text din capul lor. - Dă să văd, va zice Teodorescu. Poza va trece apoi din mână în mână, fiecare aruncându-i o privire mai lungă sau mai scurtă, mai exact două, una pe față și una pe dos. - Ce e asta, Mihăiță?, va întreba Iaru, care nu se știe cum și de ce, se va erija foarte repede în lider al mesei. Și al serii. Chiar dacă nu și al berii. - Poză, nu vezi? Florine, Florine... te-a lăsat vederea... ce altceva te-a mai lăsat? - Cine dă în Florin dă în mine, va spune Răileanu, care a jucat rugby. Buzea va înțelege și se va întoarce voinicos la berea lui. Limpede și bună. - Și cum s-au descurcat? - Senzațional, Cezare! Am rămas tâmpit. Mi-au dat niște texte de m-au spart. Le zisesem că scriu și eu unul, dar ce să mai scrii, frate? Mă făceam de căcat! - Ia mai dă s-o văd o dată, va cere Cornilă, singurul nepurtător de ochelari (vârsta!). A, clar. Zic eu primul? - Bagă!, va fi de acord Dumitru, ca de obicei. - Asta mândră cu ochelari e cam proastă, va aprecia Cornilă. Proastă la minte și proastă la pat; leneșă d-aia, puturoasă! Cealaltă știe ce să-i facă unui bărbat, dar are ghinion, că toți sunt după curul mândrei. Fred e ăl înalt de lângă ea, are toate șansele să fie primul la savarină; ceilalți doi își așteaptă rândul. Cel din planul doi, din dreapta lui Fred, se tot gândește dacă n-ar fi bine să înceapă cu frustrata, ca să nu piardă timpul, că timpul este bani! Ăla rânjitul, din primul plan, din dreapta mândrei, n-are nimic în cap. Cai verzi pe pereți. N-ar fi exclus ca el să fie ales de mândră ca soț, că e ușor de înșelat și orb la orice, în afară de ce-i arată muierea. - Fugi, bă, de-aici!, va răspunde Dumitru. Dintre gagici, asta fără ochelari e nevasta lui Fred și e botoasă, bă! Lui bărbate-său i s-au aprins călcâiele după cea mai bună prietenă a ei, pe care tot ea i-o prezentase, și acum nu știe, dracului, ce să facă! - Mănânci căcat, va puncta Amariei, decisiv. Ăla din planul doi, cel care nu e Fred, e securist, mă. Băiat de la țară, origine sănătoasă. Ardelean, zic. Stă cu ochii pe ăștia ca pe butelie, că ei sunt de la oraș. Are ordine precise! E geaná, băiatul. - Aberezi, îl va contrazice Răileanu. Nu vezi ce ține mândra-n mâna dreaptă? Un coș. Un coș! Ăștia sunt muncitori și-au ieșit la picnic. Și-au pus hainele cele bune, ce-a avut fiecare, și-au ieșit la iarbă verde, că li s-a acrit de iarnă și de uzină. - Mai dă-mi poza să mă mai uit, va cere Teodorescu. Cum toți de la masă știu prea bine, Teodorescu este ticăit, așa că vor umple tăcerea bând bere ca animalele. - Bă, eu mă duc să mă piș, va anunța Buzea, falnic. Teodorescu își va drege glasul: - După părerea mea, fotografia datează din anii ’50. Este, deci, din plin dejism. „Dura” este un nume de origine aromână, putem deci presupune că Fred a fost crescut în interbelic și a primit o educație îngrijită, care acum nu-i mai este de folos. Își amintește latina pe care a învățat-o doar pentru a vrăji o femeie evident mai tânără decât el, dintr-o clasă socială inferioară, dar atractivă sexual. Între personajele din poză nu sunt relații de rudenie, putem presupune că sunt fie prieteni, fie vecini, fie colegi de muncă; între ei cinci există tensiune, admit. Doamna cu ochelari pare să fie femela alfa, o eclipsează deci total pe cea de-a doua femeie, care pare conștientă de situație, dar mimează prietenia față de femela alfa, o strategie foarte obișnuită. Cei doi bărbați sunt evident mai tineri decât Fred, dar relațiile dintre ei trei sunt mult mai greu de „citit”. Iar Buzea minte. Nu de asta ne-a chemat aici. Cu totul altceva are el în cap. Nu-i spuneți nimic când se întoarce. - Ceea ce vreau eu să știu, va grohăi Ganea, e cine i-a arătat șarpili! Hă, hă, hă!
UM 02525
- Bu-nă ziua, clasă! - Să trăiți! Buzea îi inspectă din ușă. Băieții stăteau drepți, cu privirea ațintită înainte la doi metri, așa cum prevedea regulamentul militar, orice regulament militar din lumea asta. Îi cunoștea. Erau băieți buni, duri, ajunși aici de la țară, din sărăcie și ambiție, din curaj și suportabilitate. Erau în clasa a XII-a. Cei care fuseseră trimiși de părinți la acest liceu militar clacaseră în clasa a IX-a, cel târziu într-a X-a. Aceștia erau supraviețuitorii, cei care își cunoșteau deja destinul, erau împăcați cu el și fiecare cu el însuși. Dar, desigur, până să absolve... mai avau de plătit niște polițe. - Cine e azi? - Eu, să trăiți. Sergent-major Iorga. Băieții aveau grade. Când erau în clasa a noua, erau soldați; într-a zecea, deveneau caporali, chiar dacă nu toți; într-a unsprezecea erau sergenți și într-a doisprezecea, sergenți-majori. Pentru cineva din afara lumii militare, toate acestea puteau părea niște prostii, și chiar păreau, dar caporalul Buzea învățase foarte repede că nu erau, dar chiar deloc. Gradele contau. Gradele „făceau diferența”, cum se spunea în acea lume civilă pe care el, caporalul, abia și-o mai amintea. Cinci luni de armată schimbă mult, schimbă brutal, schimbă pe oricine. Iar Buzea era cameleonic. - Ascult, Iorga. - Raportez, domnule caporal: azi avem Agârbiceanu. - Să-mi bag pula-n el. Băieții se relaxară, se lăsară pe spate în bănci, își slăbiră nodurile cravatelor. Profu’ era în toane bune. Și ei, păi ce căcat. Profu’ se libera într-o lună, ei într-o lună se-mprăștiau care-ncotro, unii direct spre unități și mari unități, alții în academia tehnică de la Sibiu, iar mintoșii la academia de la București, acolo unde știa toată lumea care era mersul. Veneau băiețași de bani gata, gușteri moi, copilașii lui mămica. Toate generațiile dinaintea lor îi jupuiseră de bani pe prințișori, abia așteptau și ei să facă același lucru. Morții mamei lor. Să sară cu banul, că altfel jar mâncau! - Da’ de ce, grad? - Ionescule... e o poveste lungă. Niciodată nu auzise Buzea această formulă de adresare: „grad”, cu vocativul „gradule”. La început i se păruse incredibil, dar apoi se obișnuise, iar după cinci luni nici nu mai sesiza exotismul formulei; abia după ani și ani, în sărmana, scârboasa, săraca și murdara lui civilie, fostul caporal Buzea își va fi amintit cu lacrimi grele de „grad” și de băieții lui. Cruzimea, forța, directețea lor. Curajul, lăcomia, rezistența. Nu le apreciase atunci. Abia printre civili, printre slabii și degrab-miorțăitorii civili, înțelesese Buzea cine este el de fapt. Și cine-s ei. - Suntem aici, grad. Ionescule, muie. Iorga era un foarte dur urmaș al moților bihoreni, iar Ionescu era un foarte dur rom din București, din neam ales de argintari, oameni extrem de hotărâți să parvină. Acest Ionescu anume fusese considerat de bulibașă cel mai prost și de aceea fusese trimis la UM 02525, să urmeze o carieră militară. Ceilalți Ionești erau în politică. - Domnule caporal, îi permiteți iobagului să se exprime așa la oră? - Sergent-major Iorga. Mai multă atenție. Cum vorbești, așa ești. Așa ești deasemeni considerat de alții... de egalii tăi. Greșesc? - Retrag ce-am spus, caporal. De ce ziceți că-l futeți în cur pe Agârbiceanu? - S-a certat cu Blaga. - De ce? - Nu știu. - Păi, dumneavoastră nu vă place Blaga!, zise Ionescu. - Nu, răspunse Buzea, nu-mi place Blaga. Știți bancul cu puricele și elefantul? Băieții râd. Nu știe nimeni bancul cu puricele și elefantul, dar îl plac pe proful lor cel temporar. Nici el nu a vrut să fie o rotiță din UM 02525, dar sărăcia îl împinsese încoace, ca și pe ei. Nici el nu avea bani, femeie, statut. Aveau încredere. Îl văzuseră la Măgarul Tăvălit, mort de beat, încercând să combine prostituatele (ca să-l ia gratis, cum îi luau pe ei). Îl văzuseră la bucătărie, cu Tanti Mimi, din picioare, cu Tanti Mimi râzând cum știau că râde ea, că doar așa deveniseră bărbați, toți, ca și generațiile dinaintea lor. Mimi era fată bună. - Grad, noi facem aicea oră de română sau ce facem? - Oră facem, Iorga, oră, păi ce mama dracului! Tu știi al cui ești? Băieții râd. Iorga nu se așteptase. Iorga era un luptător, doar că lupta după reguli. - Zi, grad, îl batjocori Ionescu. Caporalul Buzea ți-a pus o întrebare, grad! Băieții râd. Iorga se recompune rapid. E un supraviețuitor. - Dacă aș înțelege sensul întrebării, caporal, aș putea să vă răspund corect! - Iorga, Iorga... ai tăi sunt de prin Apuseni, așa-i? - Țărani, punctează Ionescu. - Da, domnule caporal TR Mihai Buzea. Suntem moți din Apuseni. Des problems? - Adică țărani, insistă Ionescu. - Sergent-major Iorga, nu este nicio problemă. Doar că numele „Iorga”, patronimul vostru, nu este câtuși de puțin de prin partea locului. Aparține altui spațiu lingvistic. Băieții tac. Nu iuțeala de minte este cultivată în școlile militare. Ionescu e primul: - Adică, dom’ profesor, Iorga este venitură? Neamul lui e venitură? Buzea fu înduioșat de acel surprinzător „dom’ profesor”, dar și alarmat, atât de întrebarea lui Ionescu, cât mai ales de privirea neagră a lui Iorga. - Ionescu, toți am venit de undeva, nu? Dar de unde știi tu cuvântul ăsta? „Venitură”? - De la Iorga, spuse un băiat blond, din banca a doua. Așa ne spune el la mulți. - Cui spune așa?, vru să afle Buzea. - La ăștia care avem nume mai așa. - Tu ești... zi să-ți zic... - Veleanovici. Anton Veleanovici, profule. Bat și fut ca mașina de cusut! Băieții râd. Iorga nu râde. Ionescu nu râde. Profesorul nu râde. - De unde am venit noi, grad? - Măi, Iorga. Măi, omule. Neamul Iorga, neam mare și vestit, a venit din Albania, acum multă vreme. Nu știu câtă; multă. Și a prosperat aici, în România, în ceea ce noi numim acum România. Mulți Iorga au dat valoare în cultura română, în cultură în general; oameni buni, oameni grei! Alții, nu. Traian Iorga l-a ucis pe Nicolae Iorga. L-a împușcat, scurt! - Cum? - În cap. Bam! Direct. Știi ce e aia o armă. Știi ce poate face o armă. Băieții tac. Ionescu tace. Iorga tace. E roșu la față, încearcă să înghită. Degeaba. - Grad, da’ de țigani ce știi? - Totul, Ionescule. Totul. Ce vrei să știi, exact? - De unde... - Din nordul Indiei de azi. Cam dintre India și Afghanistan, așa. - De unde știi, grad? - Cuvintele, Ionescule. Cuvintele nu mint. Eu pot minți, eu, tu, Iorga, întregul Mare Stat-Major poate minți, dar cuvintele, nu. Cuvintele sunt fapte, Ionescule. Sunt dovezi la tribunal... sunt oase pietrificate de dinozaur, dacă vrei! - Nu vreau. Ce cuvinte? - Cum spuneți voi, sergenți, la devianți? La cei care au alte opțiuni sexuale? - Bulangii. - Poponari. - Pârțari. - Fetiți. - Muiști. - Găozari. - Gata, gata, gata, am înțeles! Să rămânem la esență: „bulangii”, da? Ei bine, cuvântul vine din limba romani... înseamnă „picior”. Adică, nu: „bulan” înseamnă „picior”, așa cum „vast” înseamnă „mână”, așa cum „geaná”... - Am înțeles, grad! Am priceput, am deprins, am băgat la cap! E destul! - Iorga... - E ora ta, profule, eu nu mă bag peste tine. Dar eu sunt șef de clasă în această oră și am un cuvânt de spus! Să nu te superi, grad. Dar eu am în mine mai multă armată decât vei avea tu vreodată! Una-i una și alta-i alta. Iată întrebarea mea, la care tu să răspunzi direct: la ce sunt bune toate astea? - Toate astea, care? - Rădăcinile cuvintelor, grad, îi spune Ionescu în zeflemea. Strămoșia lor! - Da’ Iorga are dreptate, grad, zice Veleanovici. Adică, la ce bun? Buzea tace. Se preface că-și caută vorbele, dar de fapt calculează cât mai este până se sună de ieșire, ca să ducă la „Măgarul Tăvălit” și apoi la Mimi. - Pe de o parte, se aude el zicând, e ca și când dă damblaua-n tine și te-apuci să-ți faci arborele genealogic, cum a dat într-un unchi de-al meu, futu-l în creier să-l fut, c-a tot făcut el săpături și a găbjit că neamul nostru avea de recuperat o moară pe care ne-o furaseră comuniștii, și bietul tata a pus botul și a umblat cu hârtii prin tribunale pân-a dat ortul popii, Doamne iartă-mă și păzește! Pe de altă parte, e util când înveți limbi străine, că, na, cuvintele nu știu de granițe și de astea, ele se duc încoace și-ncolo cum vrea pula lor, c-așa a ajuns cuvântul „mistreț” din lituaniană în română, ca și cuvântul „liftă”, de altfel. Așa că le poți recunoaște în limbile noi pe care le înveți, că, na, româna nu-i maghiară, adică româna e cam rudă cu toate limbile de pe continentul ăsta, minus islandeza, evident. Dar, cel mai important și mai important, când știi de unde vin cuvintele din limba ta, nu prea te mai face nimeni. Că n-are cum. Tu ești mai șmecher decât el, pur și simplu. - „Șmecher” vine din germană, zice Veleanovici. - S-a sunat, zice Ionescu. - La „Măgarul Tăvălit”, zice Iorga, șefește. Ne vedem. N-am terminat discuția.
bottom of page