Păi nu eram cu alde socru-meu în Musée d’Orsay? Păi, eram. Fiică-mea se juca frumos cu alți copii, așa că socrul mă cheamă să-mi arate un exponat, o machetă a operei din Paris, în secțiune longitudinală. Era un obiect migălos lucrat, cu toate mașinăriile culiselor atent reproduse la scară, destul de impresionant pentru o minte de inginer (eu n-am minte de inginer): „Ia uite aici, domnu’ Mihai” (așa îmi zice el, de necaz că i-am dus fata tocmai în Belgia, cu nepoată cu tot), „ia uite ce aveau ăștia la 1800!” (anul era trecut pe plăcuța explicativă). „La 1800, îți dai seama? De-abia se făcea Napoleon împărat, și ăștia aveau deja asemenea tehnologie! Noi? La 1800 aram cu plugul de lemn... ca și-acum. Țară de cretini!”. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai bună descriere a mizerabilismului românesc. „Țară de cretini”. „Arăm cu plugul de lemn”. Et caetera. Cunoașteți refrenul, cu toții îl cunoaștem, iar Fane Spoitoru l-a făcut nemuritor printr-o vorbă mică, dar mare („Cea mai țară proastă”). Sigur, spiritele elevate îmi vor bate obrazul că-l bag pe Ion Titișor în fața lui Emil Cioran, dar mie nu-mi pasă de spiritele astea elevate, îmi pasă de esența problemei: este sau nu este justificat mizerabilismul românesc? Au sau n-au mizerabiliștii dreptate? Inginerește, pe cifre, mizerabilismul este foarte ușor de demontat. Jucărie! În 1800 – dacă e să luăm ca referință ce scria pe plăcuța ceea (care se referea, apropo, la vechea clădire a operei, demolată în 1820, care-a fost pe locul actualului părculeț Louvois) – nu exista niciun român pe lume. Zero barat! Sigur că atunci existau românofoni care arau cu plugul de lemn, dar la 1800 nu exista nici România, nu existau nici români (în sensul de „cetățeni români”). Pe când Franța avea, la vremea aia, aproape 1300 de ani de statalitate (nu e puțin!). Mai mult: de la 1800 până azi, românii au apărut și ei pe planetă, iar în ultimii 20 de ani năpădesc, vară de vară, plajele din Grecia, de se-ncrucește lumea de mirare. Nu e rău deloc, pentru un popor de cretini care ară cu plugul de lemn... da’ chiar, dacă e să mă leg și de plugul ăsta, pot zice că fermierii din România se descurcă foarte bine spre excelent, indiferent din ce material își fac plugurile: anul ăsta au exportat cereale de-au rupt, ajutați și de nenorocitul de război din Ucraina (asta, în paranteză fie spus). Pe scurt, România pare o țară mijlocașă; nici prea-prea, nici foarte-foarte. Da, așa pare, privită din avion. Privită însă dinăuntru, pare o catastrofă, nu numai din punct de vedere economic, politic, educațional, al infrastructurii sau al reciclării gunoaielor – ci din toate punctele de vedere. La asta se referă mizerabiliștii din România, când își înjură țara pe toate drumurile; și ce, parcă poți să zici că n-ai dreptate? Nu poți. Te îngroapă sub argumente. Îți vine să taci – și chiar taci. Dar mult mai interesantă este discuția cu mizerabiliștii români din diaspora. Ca mine, de exemplu: opinia mea sinceră este că noi, mizerabiliștii diasporeni, suntem singurii oameni consecvenți din toată afacerea asta (relația de love-hate cu România). Pentru că, odată ce-ai emigrat, te trezești că trebuie să te declari fie mizerabilist, fie patriot. Tertium non datur. N-ai de ales (adică, ai: să n-ai contacte cu alți români!); după ce te integrezi, mai bine sau mai rău, în micile cercuri ale diasporenilor, trebuie să alegi o parte. Ca-n viață. Îți zici de la-nceput că tu n-ai de gând să faci parte dintr-o gașcă, dintr-un „partid”, dintr-o confrerie, dar, cum-necum, ajungi să faci. Fie că nu vrei, fie că nu vrei. Ce, eu am vrut? Dacă nu mă-nrolam la mizerabiliști, atunci mă aștepta Partida Patrioților. Dacii. Ortodocșii. Ceaușiștii. „Era mai bine înainte”. Ascultătorii de muzică populară. Ascultătorii de manele. Nevorbitorii de franceză, de engleză sau de orice. Spărgătorii de semințe. Turbincile de ură (la adresa țării-gazdă). Necititorii de cărți. Băutorii de țuică. Privitorii la filmele lui Sergiu Nicolaescu. „Mândru că sunt român”. Cumpărătorii de BMW-uri la mâna a doua. Schiloditorii limbii române. Aruncătorii de chiștoace pe jos. Frecventatorii talciocului de la „Doi Boi”. Scriu acest text marți, 4 octombrie, așa că am proaspătă-n minte vizita de documentare pe care am făcut-o duminică (2 octombrie) la marea piață populară Abattoirs d’Anderlecht, mai cunoscută sub numele românesc („La Doi Boi”), din simplul motiv că acolo românii sunt majoritari. Nu mă țin de bancuri, piața există (https://fr.wikipedia.org/wiki/Abattoirs_d%27Anderlecht) și e celebră în tot Bruxelles-ul, numai eu n-o știam (de unde s-o știu? Păi ce treabă avem acolo noi, mizerabiliștii?). Acum am aflat. Este vorba de un spațiu imens, în care se face comerț cu orice. Vânzătorii nu m-au interesat și mărfurile lor cu atât mai puțin, ci doar cumpărătorii. Furnicar! Român lângă român, ceva incredibil. Se mai auzea pe ici pe colo și turca, și araba, și franceza (rar!), dar lingua franca era româna. Oameni amărâți, fără știință de carte, oameni care au fugit de sărăcie și au construit la Bruxelles alte Românii mai mici, după chipul și asemănarea lor; niște Românii second-hand. M-am uitat la chipurile lor: săraci, săraci, dar fericiți să fie împreună, într-un mediu pe care îl percepeau ca fiind familiar (piața aglomerată, în care te înghesui, te calci pe picioare, te înjuri și te tocmești, în speranța vreunui chilipir). Erau împreună, era încă o duminică în care aveau bani de târguieli, vorbeau românește, după shopping rămâneau la un carton de mici și la o doză de bere românească, mai povesteau de-ale lor, îi mai blestemau pe belgieni, mai aflau de vreo ofertă de muncă („Plata la oră”, cum scria pe-un anunț de la terasă), era bine. Iar noi, mizerabiliștii? Suntem triști. Da, suntem consecvenți, spre deosebire de patrioții din diaspora („De ce-ați plecat, dacă aici nu vă place?”) și de mizerabiliștii din țară („Dacă e așa de rău, de ce rămâneți?”). Dar consecvența nu ține de cald.