.png)
Am citit și eu (enfin!) cartea asta, despre care s-a spus că e „primul mare roman” al lui George Orwell (autor mai cunoscut publicului de la noi datorită animației Ferma animalelor, nu datorită romanelor sale, ceea ce spune destule despre mult-discutata „receptare”). Burmese Days a fost publicată în 1934 și n-a fost un succes de librărie, deși majoritatea recenziilor au fost elogioase. Deși nu m-a întrebat nimeni nimic, vin și eu cu câteva păreri necerute. Le înșir pe rând, ca la moară.
În 91 de ani, lumea s-a schimbat fundamental. Cu toate astea, Birmania (Burma, Myanmar, ziceți-i cum vreți) a rămas una dintre cele mai nenorocite țări. Din toată Asia și din toată lumea.
Lumea s-a schimbat, dar inimioarele femeilor au rămas cam la fel. În personajul Elizabeth am recunoscut miriadul de femei care „umblă să se mărite” și pe care nu le interesează nimic altceva decât propria persoană. Unora le iese pasența, altora nu. Dar și unele și altele trec prin viață fără să înțeleagă, de fapt, despre ce e vorba.
Inadaptarea nu ține de timp și de spațiu, este eternă. Eroul principal, John Flory, se potrivește ca nuca-n perete cu valorile timpului său. Evident, din această nepotrivire timpul iese câștigător, iar omul își trage un glonț în inimă. O ultimă soluție la care chiar nu mai e nimic de comentat, dar care nu convinge; pe mine, unul, nu m-a convins. Orwell putea să se străduiască mai mult la final... sau poate asta a fost viziunea lui literară, cine știe!
Dacă stai prea mult într-un loc, vine un moment când nu mai poți pleca. Aviz amatorilor! Exemplu din carte: John Flory locuiește în Burma, dar mereu visează să se întoarcă în Anglia. Când reușește să plece, în sfârșit, își dă seama că trebuie să se întoarcă, pentru că identitatea lui e alta; el nu mai este englez, ci „anglo-indian”. Concluzie (a mea, dar poate fi luată de bună, că știu ce vorbesc): statul pe loc este moarte lentă. Doar singură mișcarea înseamnă viață.
Reputația este totul. În micro-societatea descrisă în roman apare aceeași poveste dintotdeauna, aceea a statutului social bazat nu pe fapte concrete, ci pe poziționare (bună sau rea) în ochii celorlalți. Altfel spus: nu ești cum ești, ci ești cum te vede lumea. Și, cum lumea este în general destul de proastă și de rea, te vede cât mai mic posibil, cum să spun, cât mai mărunt. E bine să te prinzi devreme în viață de chestia asta: scopul general al celor din jurul tău, al tuturor celor din jurul tău, este să te minimizeze, să te reducă cât mai mult, dacă se poate de tot, dacă se poate la zero. John Flory află pe pielea lui trebușoara asta, dar din păcate prea târziu.
În încheiere: din punct de vedere al limbii, mi se pare una dintre cărțile cel mai greu de citit. Sigur, e de vină și slaba mea cunoaștere a vocabularului (cu ocazia asta am aflat și eu că, în engleza colonială, „cur” înseamnă „javră”!), dar și George Orwell e de vină, că se screme parcă dinadins să folosească cele mai rare și neuzuale cuvinte.
O fi prevăzut, oare, că după 91 de ani de la publicare, fix pe mine mă va chinui cartea lui? Ca jandarmul pe hoții de cai?